Un apartament care ne-a rupt: Povestea unei mame între datorie și adevăr

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau în casa asta, să simt că nu e a mea! — vocea Ilincăi răsună ca un tunet în sufrageria mică, cu pereți galbeni, unde am crescut și am plâns și am râs o viață întreagă.

Mă uit la ea și la fiul meu, Vlad, care stă cu ochii în podea, ca un copil prins cu minciuna. Îmi tremură mâinile pe cana de ceai. Nu știu dacă să plâng sau să țip. Parcă nu mai sunt mama lor, ci o străină care a greșit totul.

— Ilinca, nu e chiar așa simplu… — încerc eu să spun, dar ea mă întrerupe brusc.

— Ba da, Vesna! E simplu! Ori ne treci apartamentul pe numele nostru, ori ne mutăm! Nu pot să trăiesc cu frica asta că într-o zi ne dai afară sau că vine sora lui Vlad să ceară partea ei!

Mă uit la Vlad. Îl iubesc din tot sufletul, dar nu-l recunosc. E bărbat în toată firea, dar acum pare mic și speriat. De când s-a însurat cu Ilinca, parcă nu mai are glasul lui. Tot ce spune ea devine lege.

— Mamă… — începe el încet — poate ar fi mai bine să rezolvăm asta. Să nu mai fie tensiuni…

Îmi vine să râd amar. Tensiuni? De când Ilinca a intrat în familia noastră, totul s-a schimbat. Sora lui Vlad, Adina, nici nu mai vine pe la noi. Spune că nu suportă atmosfera. Eu încerc să țin totul laolaltă, dar simt că mă rup în două.

Mă ridic încet de pe fotoliu și mă uit la tabloul cu soțul meu răposat. El ar fi știut ce să facă. El era stâlpul casei. De când a murit, parcă toți au uitat ce înseamnă familie.

— Ilinca, apartamentul ăsta e tot ce am muncit o viață. Nu pot să-l dau așa, pur și simplu. Am promis și Adinei că va avea partea ei…

Ilinca oftează teatral și își dă ochii peste cap.

— Adina nici măcar nu are nevoie! Are serviciu bun la București, are apartamentul ei! Vlad a stat aici cu tine, te-a ajutat! E normal să fie al nostru!

Vlad tace. Îmi vine să-l zgudui: „Spune ceva! Apără-ți sora! Apără-mă pe mine!” Dar el doar stă acolo, prins între două femei care se luptă pentru ceva ce nici nu ar trebui să fie motiv de ceartă.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă și ating pereții reci. Aici am adus-o pe Adina de la maternitate. Aici l-am legănat pe Vlad când avea febră. Fiecare colț are o poveste. Cum să le dau toate astea?

A doua zi primesc un mesaj de la Adina: „Mamă, nu te lăsa! Apartamentul e al tău până la capăt!”

Îmi vine să plâng. De ce trebuie să aleg între copii? De ce trebuie să-mi vând liniștea pentru liniștea lor?

Trec zilele și presiunea crește. Ilinca face aluzii la fiecare masă: „Dacă era casa noastră, aș schimba mobila…”, „Nu pot să fac planuri aici…” Vlad se închide tot mai mult în el.

Într-o seară, după ce Ilinca pleacă la cumpărături, îl prind pe Vlad singur în bucătărie.

— Vlad, spune-mi sincer: tu vrei apartamentul? Sau vrei liniște?

Se uită la mine cu ochii lui albaștri, aceiași ca ai tatălui lui.

— Mamă… eu vreau doar să fim bine. Să nu te mai văd plângând. Să nu se mai certe Ilinca cu tine…

Îl iau de mână.

— Vlad, tu știi că eu vă iubesc pe amândoi. Dar nu pot să fac nedreptate Adinei. Și nici nu pot să trăiesc cu gândul că tot ce am muncit o viață ajunge motiv de ură între voi.

El oftează și pleacă privirea.

— Nu știu ce să fac…

În următoarele săptămâni, Ilinca devine tot mai rece. Într-o zi îmi spune direct:

— Dacă nu ne dai apartamentul, ne mutăm la ai mei!

Simt cum mi se rupe inima. Să rămân singură? Să-mi pierd fiul pentru o hârtie?

Îl sun pe fratele meu, Ionel. El a trecut prin ceva asemănător când părinții noștri au împărțit casa de la țară.

— Vesna, ascultă-mă: dacă cedezi acum, o să regreți toată viața. Fii dreaptă cu amândoi copiii tăi!

În seara aceea îi chem pe toți la masă: Vlad, Ilinca și Adina (care vine special de la București).

— Vreau să vă spun ceva — le zic cu voce tremurată — Apartamentul rămâne al meu cât trăiesc. După mine, îl veți împărți frățește. Nu pot altfel.

Ilinca izbucnește:

— Atunci noi plecăm!

Vlad se ridică încet și o urmează fără un cuvânt. Adina vine lângă mine și mă ia în brațe.

— Ai făcut ce trebuia, mamă.

Rămân singură în sufragerie. Miroase a ceai rece și a lacrimi vechi. Mă uit la poza soțului meu și mă întreb: oare am făcut bine? Oare chiar trebuie ca dragostea de mamă să fie pusă la încercare de niște ziduri?

Poate că familia nu e despre case sau moșteniri, ci despre adevăr și curajul de a spune „nu”. Dar oare câți dintre noi avem puterea asta? Ce ați fi făcut voi în locul meu?