Trei decenii de sacrificii: când copiii uit casă uitvață să iubească

— Nu mai putem, Ilie, nu mai putem… — vocea mea răsună slabă în bucătăria mică, în timp ce încerc să ridic o oală grea de pe aragaz. Mâinile îmi tremură, iar spatele mă doare ca niciodată. Ilie, soțul meu de peste patruzeci de ani, mă privește neputincios din fotoliul lui vechi, cu ochii umezi și triști.

— Sună-l pe Radu, poate vine el să ne ajute cu lemnele, îmi spune încet. Dar știu deja răspunsul. Am sunat de atâtea ori…

Îmi amintesc perfect cum era casa noastră acum treizeci de ani: plină de râsete, de pași mici alergând pe holuri, de certuri copilărești și miros de mâncare proaspătă. Cinci copii am crescut: Radu, cel mai mare, mereu responsabil; Sorina, visătoarea familiei; Vlad, rebelul; Ioana, sufletul sensibil; și Andreea, mezina noastră, mereu lipită de fusta mea. Am muncit amândoi pe brânci — eu la școală ca învățătoare, Ilie la combinat. Seara, după ce adormea ultimul copil, ne țineam de mână și visam la zilele când vor fi mari și ne vom bucura împreună de roadele muncii noastre.

Dar viața nu e ca în povești. Copiii au crescut și au plecat fiecare pe drumul lui. Radu s-a mutat la București, are firmă de construcții și doi copii pe care îi vedem doar în poze pe Facebook. Sorina e medic în Cluj, mereu ocupată cu gărzi și conferințe. Vlad a plecat în Anglia „doar pentru câțiva ani”, dar nu s-a mai întors decât la înmormântarea mamei mele. Ioana s-a măritat cu un băiat din orașul vecin și are trei copii mici; vorbește cu mine doar când are nevoie să-i trimit bani sau haine pentru cei mici. Andreea… Andreea e singura care încă răspunde la telefon, dar mereu e grăbită, mereu are altceva de făcut.

— Mamă, nu pot acum, am ședință la serviciu! — îmi spune Andreea când o rog să vină să ne ajute cu cumpărăturile. — Poate săptămâna viitoare…

Dar săptămâna viitoare nu vine niciodată.

Într-o zi friguroasă de noiembrie, Ilie cade în curte. Îl găsesc abia după o oră, ud leoarcă și tremurând. Îl trag cu greu în casă și îi pun comprese calde pe frunte. Îl sun pe Radu:

— Mamă, nu pot veni acum. Am un contract important. Trimite-l la spital dacă e grav.

— Nu am cu cine să-l duc! — îi strig printre lacrimi.

— Sună la salvare atunci! — îmi răspunde sec și închide.

Mă prăbușesc pe scaun și plâng ca un copil. Unde am greșit? Ce am făcut greșit ca mamă? Am renunțat la haine noi ca să le cumpăr lor cărți și ghete pentru iarnă. Am stat nopți întregi lângă patul lor când aveau febră. Am muncit dublu ca să le plătesc facultatea. Și acum… acum nu are cine să ne aducă o pâine sau să ne dea un pahar cu apă când suntem bolnavi.

Ilie mă privește cu ochii lui blânzi:

— Nu-i vina ta, Marioara… Așa sunt vremurile.

Dar nu pot să-l cred. Mamele din satul nostru încă sunt vizitate de copii și nepoți. Vecina mea, tanti Veta, are casa plină duminica: vin toți copiii cu soți și nepoți, fac grătare în curte și râd până târziu. Eu privesc pe geam la fericirea altora și mă întreb unde am greșit.

În Ajunul Crăciunului, pregătesc cozonac și sarmale, sperând că poate anul acesta va veni cineva acasă. Pun masa pentru șapte persoane, ca odinioară. Dar seara trece în liniște, doar eu și Ilie stăm la masă și ciocnim paharele cu vin vechi.

— Să fim sănătoși… — șoptește el.

Telefonul sună târziu, aproape de miezul nopții. E Sorina:

— Mamă, Crăciun fericit! Nu pot veni anul ăsta, am gardă… Dar vă iubesc!

Îi aud vocea grăbită și știu că deja vorbește cu altcineva la telefon. Închid ochii și simt cum mi se strânge inima.

În primăvară mă îmbolnăvesc grav. Ilie încearcă să mă îngrijească, dar e depășit de situație. Sun din nou copiii:

— Mamă, nu pot veni acum… — răspunde fiecare dintre ei cu alt motiv.

Într-o zi vine preotul satului să ne aducă împărtășanie. Mă întreabă dacă avem nevoie de ceva.

— Doar de copii… — îi spun printre lacrimi.

El oftează:

— Așa e peste tot acum… Copiii pleacă după bani și uită de părinți.

După ce pleacă preotul, Ilie mă ia de mână:

— Marioara, noi ne-am făcut datoria ca părinți. Poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru noi…

Dar eu nu pot accepta asta. În fiecare seară mă rog să-i văd pe toți adunați la masa noastră măcar o dată pe an. Sufletul meu încă speră.

M-am gândit adesea să le scriu o scrisoare în care să le spun cât mă doare absența lor. Dar mi-e teamă să nu-i rănesc sau să-i fac să se simtă vinovați. Poate că nu mai știu cum e să fii aproape de părinți…

Acum stau la fereastră și privesc cum apune soarele peste grădina noastră pustie. Mâinile îmi sunt obosite, inima frântă, dar încă mai sper că într-o zi vor veni acasă.

Oare ce trebuie să facem ca părinți ca să nu fim uitați? Unde se rupe legătura dintre noi și copiii noștri? Poate cineva să-mi răspundă?