„Sorina, poți să vii la tata?” – Cum un singur telefon mi-a răsturnat lumea

— Sorina, poți să vii la tata? Te rog, nu mai știu ce să fac, vocea lui Radu tremura la telefon, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Era marți seară, tocmai ajunsesem acasă după o zi istovitoare la birou, când telefonul a sunat și totul s-a schimbat.

Nu mai vorbisem cu Radu de luni bune. De fapt, după ce mama a murit, ne-am îndepărtat cu toții. Tata a rămas singur în casa veche din Bacău, iar eu m-am mutat la București, încercând să-mi construiesc o viață departe de tot ce mă durea. Dar acum, vocea fratelui meu era plină de disperare.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea.

— Tata nu mai poate singur. A căzut din nou azi dimineață. Abia l-am ridicat. Nu vrea să vină la mine, nu vrea pe nimeni străin în casă. Te vrea pe tine.

Am simțit cum mă cuprinde furia. Tata nu mă sunase niciodată să-mi spună că are nevoie de mine. Mereu a fost rece, distant, critic. De ce acum? De ce eu?

— Radu, știi bine că am serviciu. Nu pot să-mi iau liber așa, din senin…

— Sorina, te rog! Nu mai pot. Am și eu copiii mei, serviciu… Nu mai pot! a izbucnit el.

Am închis ochii și am inspirat adânc. În minte mi-au revenit toate certurile din copilărie, toate momentele în care tata ridica vocea sau mă făcea să mă simt mică și neimportantă. Dar era totuși tata. Și Radu avea dreptate: nu mai era nimeni altcineva.

A doua zi dimineață am urcat în tren spre Bacău. Pe drum, am privit pe geam câmpurile cenușii de toamnă și m-am întrebat dacă fac bine. Dacă nu cumva sacrific tot ce am construit doar pentru cineva care nu m-a apreciat niciodată.

Când am ajuns acasă, tata stătea pe fotoliu, cu privirea pierdută spre fereastră. S-a uitat la mine fără să spună nimic. Am simțit un nod în gât.

— Bună, tată.

A dat din cap scurt.

— Ai venit.

Atât. Nicio îmbrățișare, nicio mulțumire. M-am apucat să strâng prin casă, să-i pregătesc ceva de mâncare. În timp ce îi încălzeam supa, l-am auzit murmurând:

— Nu trebuia să vii…

M-am oprit din mișcare.

— Atunci de ce ai spus lui Radu că mă vrei pe mine?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Pentru că tu nu minți niciodată.

M-au podidit lacrimile. Toată viața am încercat să-i câștig respectul și dragostea, dar el nu mi-a spus niciodată nimic bun. Acum, când era slab și bolnav, abia dacă putea articula un compliment stângaci.

Zilele au trecut greu. Tata era tot mai neputincios și irascibil. Mă certa pentru orice: că nu pun destulă sare în ciorbă, că nu calc bine cămășile, că las lumina aprinsă prea mult timp. În fiecare seară mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să plec pur și simplu.

Într-o noapte l-am auzit plângând în camera lui. Am intrat fără să bat la ușă și l-am găsit ghemuit pe marginea patului.

— Ce s-a întâmplat?

— Mi-e frică… mi-e frică să nu mor singur, a șoptit el.

Atunci am văzut pentru prima dată omul din spatele armurii: un bătrân speriat, care nu știa cum să ceară ajutor fără să pară slab.

În zilele următoare am început să vorbim mai mult. Mi-a povestit despre copilăria lui grea, despre război, despre cum a pierdut-o pe mama și nu a știut niciodată cum să ne arate dragostea lui mie și lui Radu.

Radu venea uneori în vizită, dar discuțiile dintre el și tata erau mereu tensionate. Într-o seară au început să se certe din nou despre bani și despre cine ar trebui să se ocupe de tata.

— Mereu ai fost preferata lui! a strigat Radu la mine.

— Preferata? Niciodată nu m-am simțit așa! am răspuns eu printre lacrimi.

Tata s-a ridicat cu greu din fotoliu și a spus:

— N-am știut niciodată cum să vă iubesc… Dar vă iubesc pe amândoi.

A fost pentru prima dată când l-am auzit spunând asta. Am plâns toți trei în acea seară — pentru toate cuvintele nespuse și pentru anii pierduți.

Au urmat luni grele. Tata s-a stins într-o dimineață liniștită de aprilie, ținându-mă de mână. După înmormântare, eu și Radu am rămas singuri în casa copilăriei noastre. Ne-am privit lung și am știut că ceva s-a schimbat între noi.

Acum mă întorc des cu gândul la acel telefon care mi-a schimbat viața. M-am întors acasă cu inima plină de resentimente și am plecat cu sufletul împăcat — nu doar cu tata, ci și cu mine însămi.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne întoarcem acolo unde doare cel mai tare? Și dacă iertarea e singura cale spre vindecare?