„Nu mai suport salata asta! Dă-mi o friptură sau plec!”

— Vlad, ai gustat vreodată spanacul crud? E plin de fier! Hai, încearcă măcar o furculiță!
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre borcane cu semințe de chia și pungi de quinoa. Mă uitam la farfuria din fața mea ca la un dușman vechi: frunze verzi, câteva felii de sfeclă și niște semințe presărate artistic. Mirosea a sănătate, dar și a lipsă de bucurie.
— Irina, nu mai pot. Serios. De o săptămână mănânc doar chestii verzi. Vreau ceva adevărat, o friptură, o ciorbă de burtă, orice!
Ea a oftat și a lăsat furculița jos, privindu-mă ca pe un copil răsfățat.
— Vlad, am citit atâtea despre carne, despre toxine… Nu înțelegi că fac asta pentru noi? Pentru sănătatea noastră!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu de foame, ci de frustrare. De când Irina descoperise grupurile de nutriție pe Facebook și vlogurile cu „viață curată”, mesele noastre deveniseră un test de răbdare.

La birou, colegii râdeau pe seama „dietei” mele.
— Băi, Vlad, iar ai adus cutia aia cu iarbă? Ce-i acolo, mâncare pentru iepuri?
Radu mi-a făcut cu ochiul și mi-a șoptit:
— Hai la grătarul din colț în pauză. Facem cinste cu mici!
Am zâmbit vinovat. Era singura mea evadare. La prânz mă strecuram printre blocuri, mă așezam la masa din spate și comandam o porție zdravănă de ceafă de porc cu muștar. Mirosea a libertate și a copilărie.

Seara, acasă, ascundeam mirosul cu gumă mentolată și spălat pe dinți. Dar vinovăția creștea cu fiecare minciună mică.
— Ce-ai mâncat azi la birou?
— Salată de linte… și niște humus.
Irina zâmbea mulțumită și-mi povestea despre ultimul documentar văzut: „Carnea e moarte”. Eu dădeam din cap absent și mă gândeam la sosul de usturoi care încă îmi bântuia papilele gustative.

Într-o seară, mama m-a sunat:
— Vlad, vii duminică la masă? Fac sarmale!
Am ezitat. Irina nu suporta nici mirosul de carne fiartă. Dar dorul de acasă era prea mare.
— Vin! Dar… să nu-i spui Irinei ce gătești, te rog.

Duminica a venit cu mirosuri care mi-au umplut sufletul: sarmale aburinde, cozonac proaspăt, râsete în bucătărie. Tata m-a bătut pe umăr:
— Bine-ai venit acasă, băiete! Hai, pune-ți două porții!

Când am ajuns seara acasă, Irina m-a privit lung:
— Ai mâncat carne, nu-i așa? Se simte…

Am tăcut. Pentru prima dată am simțit că nu mai pot minți.
— Da, am mâncat sarmale la mama. Și mi-a fost dor… Nu pot să renunț la tot ce sunt doar pentru că tu ai citit ceva pe internet.

Irina s-a închis în dormitor. Eu am rămas în bucătărie, privind farfuria cu salată neatinsă.

A doua zi am încercat să vorbim.
— Vlad, eu cred că nu mă iubești destul dacă nu poți face un compromis pentru mine.
— Irina, dragostea nu înseamnă să te pierzi pe tine ca să-l mulțumești pe celălalt. Eu sunt crescut cu mâncare gătită, cu tradiții… Nu pot trăi doar cu semințe.

Au urmat zile reci între noi. Fiecare masă era un câmp minat. Eu visam la ciorbă de perișoare, ea la smoothie-uri detoxifiante.

Într-o seară am găsit-o plângând în bucătărie.
— Vlad, eu doar vreau să fim sănătoși împreună… Mi-e teamă să nu te pierd.
M-am apropiat și am luat-o în brațe.
— Nu mă pierzi dacă mă lași să fiu eu însumi.

Am decis să încercăm altfel: fiecare gătește ce vrea și ne respectăm alegerile. Uneori gust din salatele ei colorate, alteori ea încearcă o lingură din supa mea de pui.

Dar încă mă întreb: cât poți schimba pentru cineva fără să te pierzi pe tine? Și cât din dragoste e compromis și cât e acceptare?

Poate voi aveți răspunsul…