„Nu mai am loc în casa fiului meu” – Povestea unei mame care și-a pierdut locul în propria familie

— Mamă, nu mai are rost să stai singură acolo. Vino la noi, ai să vezi ce bine o să fie! — vocea lui Vlad răsuna caldă, dar grăbită, în telefon. Era a treia oară când îmi făcea această propunere. Irina, nora mea, îmi zâmbea larg de fiecare dată când veneam în vizită, dar mereu simțeam o ușoară răceală în privirea ei.

Aveam 67 de ani și apartamentul meu din Drumul Taberei devenise prea mare și prea gol. Seara, când mă așezam pe canapea cu o carte în mână, liniștea era apăsătoare. Mă uitam la pozele cu Vlad copil și mă întrebam dacă nu cumva greșisem undeva. Poate că nu fusesem destul de prezentă, poate că nu știam să cer ajutor. Dar acum, când Vlad și Irina mi-au spus că pot să mă mut la ei, am simțit că poate e șansa mea să nu mai fiu singură.

— O să ai camera ta, mamă. Și nu mai cari sacoșe pe scări! — a insistat Vlad.

Am vândut apartamentul cu inima strânsă. Banii i-am dat aproape pe toți lui Vlad, ca să-și plătească avansul la casă. „E pentru familie”, mi-am spus. „O să fim din nou împreună.”

Primele zile au fost pline de promisiuni. Irina mi-a aranjat camera cu perdele noi și o pătură pufoasă. Vlad venea seara la mine să povestim despre copilărie. Dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat.

Într-o dimineață, am intrat în bucătărie să-mi fac cafeaua. Irina era deja acolo.

— Bună dimineața, Irina! Ce faci?

— Bună… Uite, încerc să termin repede micul dejun pentru copii. Poți să revii peste zece minute? E cam aglomerat acum…

Am ieșit stingheră pe hol, cu ceșcuța în mână. M-am simțit ca un musafir nepoftit în propria casă. În fiecare zi apăreau reguli noi: „Nu pune vasele acolo”, „Nu umbla la televizor”, „Nu deschide geamul că răcește copiii”.

Seara, când toți se adunau în living la televizor, eu rămâneam în camera mea. Nu era loc pe canapea — copiii se întindeau peste tot, Vlad și Irina stăteau lipiți unul de altul. Am încercat într-o seară să mă așez lângă ei.

— Mamă, poate vrei să citești ceva în cameră? E cam gălăgie aici… — mi-a spus Vlad, fără să mă privească.

Am simțit un nod în gât. Am plecat tăcută și am plâns sub pătură. M-am întrebat dacă nu cumva am făcut o greșeală ireparabilă.

Au urmat luni de zile în care am devenit invizibilă. Dacă găteam ceva, Irina comenta că miroase prea tare sau că nu e sănătos pentru copii. Dacă încercam să ajut cu ceva prin casă, mi se spunea că „nu e nevoie”. Când veneau musafiri, eram rugată politicos să rămân în cameră „să nu fie prea mult zgomot”.

Într-o zi, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon:

— Nu știu cât mai rezist așa… E greu cu soacra în casă. Parcă nu mai avem intimitate deloc.

M-am simțit ca o povară. Am început să ies tot mai des prin parc, doar ca să nu stau în casă. M-am împrietenit cu doamna Lenuța de la blocul vecin; ea avea aceeași poveste: „Am vândut tot pentru băiatul meu și acum nici nu mă bagă în seamă.”

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am adunat curajul să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, simt că nu mai am loc aici… Poate ar fi mai bine să-mi caut ceva al meu.

El s-a uitat la mine mirat:

— Mamă, dar ai camera ta! Ce-ți mai trebuie?

— Nu e vorba de cameră… E vorba că nu mai simt că fac parte din familie.

Irina a intrat atunci în sufragerie:

— Maria, nu vrem să te simți prost… Dar și pentru noi e greu. Avem nevoie de spațiu.

Am tăcut. Ce puteam spune? Banii mei erau deja cheltuiți pe casa lor. Nu aveam unde să mă duc.

De atunci, zilele mele curg una după alta la fel: mă trezesc devreme ca să nu deranjez pe nimeni, ies din casă cât pot de mult și mă întorc doar seara târziu. Camera mea a devenit singurul meu refugiu — un colț mic într-o casă mare care nu-mi aparține.

Uneori mă uit pe fereastră și mă întreb: oare câți bătrâni din România trăiesc aceeași poveste? Oare copiii noștri chiar ne mai vor aproape sau doar banii noștri?

Poate că am greșit când am crezut că sacrificiul meu va fi răsplătit cu dragoste și recunoștință. Sau poate că lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să-i găsesc locul.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Unde începe datoria unui părinte și unde se termină recunoștința unui copil?