Lumina sărbătorii: E destul un cadou pentru a păstra iubirea?

— Nu mai aduce atâtea pungi, mamă, nu avem unde să le punem! vocea Irinei răsună tăios din hol, în timp ce eu mă chinuiam să țin echilibrul între sacoșele pline cu dulciuri, jucării pentru nepoți și o sticlă de vin bun pentru ginerele meu. Mâinile îmi tremurau, dar nu de greutate, ci de emoție. Era Ajunul Crăciunului și, ca în fiecare an, speram că poate de data asta vom fi cu adevărat împreună.

Am lăsat sacoșele jos și am privit-o pe Irina. Era grăbită, cu telefonul la ureche, dând indicații cuiva despre brad și masa festivă. Nu m-a privit nici măcar o clipă. M-am simțit ca o umbră care se strecoară printre mobilele scumpe din apartamentul lor nou.

— Mamă, pune-le acolo, te rog! a spus scurt, arătând spre colțul camerei. Am zâmbit forțat și am început să desfac pungile, aranjând fiecare lucru cu grijă. Am cumpărat tot ce știam că le place: ciocolată belgiană pentru Irina, parfum franțuzesc pentru Radu, ginerele meu, și un set de Lego pentru Vlad, nepotul meu de șapte ani. Am cheltuit aproape tot salariul pe luna asta, dar nu conta. Pentru ei aș fi dat oricând totul.

Când eram tânără și soțul meu încă trăia, sărbătorile erau altfel. Ne adunam toți în jurul mesei mici din garsoniera noastră din Drumul Taberei, mâncam cozonac făcut în casă și râdeam de prostiile copiilor. După ce el a murit, am rămas singură cu două fete mici și un munte de datorii. Am muncit la două slujbe: ziua la croitorie, noaptea făceam curățenie la o firmă din centru. Nu-mi amintesc să fi dormit vreodată mai mult de patru ore pe noapte.

— Mamă, Vlad vrea să se joace cu tine! a strigat Irina din bucătărie. M-am luminat la față și am mers spre nepotul meu, care mă aștepta cu piesele de Lego împrăștiate pe covor.

— Hai să construim un castel! i-am spus încercând să-mi ascund oboseala.

— Dar tu nu știi să faci ca tata… mi-a răspuns el sincer, fără răutate. Mi s-a strâns inima. M-am aplecat lângă el și am început să potrivesc piesele colorate, încercând să-i fac pe plac.

În sufragerie se auzea râsul Irinei și al lui Radu. Vorbeau despre vacanța la Viena pe care urmau s-o facă după Revelion. Eu nu fusesem niciodată mai departe de Sinaia. Am simțit cum mă apasă un gol în piept.

Seara, la masă, am încercat să aduc vorba despre vremurile vechi:

— Vă mai amintiți când făceam cozonac împreună? Și cum vă băgați degetele în aluat?

Irina a ridicat din umeri:

— Mamă, eram copii… Acum avem alte obiceiuri.

Radu a zâmbit politicos:

— Da, Danica, dar vremurile s-au schimbat. Acum comandăm totul online. E mai simplu.

Am tăcut. Am simțit că nu mai e loc pentru mine în lumea lor ordonată și modernă. Eu eram doar femeia care aduce cadouri și gătește sarmale.

După masă, m-am retras pe balcon cu o cană de ceai. Afară ningea liniștit peste București. Am privit luminile blocurilor din jur și mi-am amintit de copilăria mea la țară, când mama îmi cosea rochii din resturi de materiale și Crăciunul era doar o portocală primită la școală.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar: era mesaj de la Ana, fata mea cea mică, plecată la Cluj la facultate.

„Sper că ești bine, mamă! Îmi pare rău că nu pot veni anul ăsta. Te iubesc!”

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Pentru cine mă mai zbat? Pentru cine alerg prin magazine? Oare chiar cred că dragostea se măsoară în cadouri?

Noaptea târziu, când toți dormeau, am intrat în camera lui Vlad să-l acopăr. Lângă pat era cutia cu Lego neatinsă. M-am așezat pe marginea patului și am privit copilul dormind liniștit. Mi-am dorit să-i pot oferi ceva mai mult decât jucării scumpe — poate timpul meu, poveștile mele, dragostea mea simplă.

A doua zi dimineață am plecat devreme. N-am vrut să deranjez pe nimeni. Pe drum spre casă, în tramvaiul gol, m-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate că sacrificiile mele au fost prea mari și i-am obișnuit pe toți să primească fără să ofere înapoi.

Ajunsă acasă, am găsit apartamentul mic și rece. Pe masă era o felicitare veche de la Ana: „Mamă, tu ești lumina mea!” Am zâmbit amar.

M-am uitat la mâinile mele crăpate de muncă și mi-am promis că anul viitor voi încerca altfel: voi oferi mai puține cadouri și mai mult din mine însămi.

Oare chiar putem cumpăra iubirea celor dragi sau ne pierdem sufletul încercând? Voi ce ați face în locul meu?