Între Dragoste și Limite: Povestea unei Mame Românce

— Mamă, nu mai insista! Am spus că ne descurcăm!
Vocea lui Rareș răsună ca un trăsnet în bucătăria mică, plină de abur și miros de sarmale. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar inima mi se strânge. Îl privesc pe Rareș, băiatul meu, bărbatul care ieri se juca cu mașinuțele pe covor și azi îmi vorbește cu răceală. Ana, nora mea, stă la masă cu privirea în pământ, jucându-se cu verigheta.
— Eu doar voiam să vă ajut… șoptesc, dar Rareș deja iese din bucătărie.

Așa începe povestea mea. Sunt Elena, am 54 de ani și toată viața mea s-a învârtit în jurul lui Rareș. Am rămas văduvă devreme, iar băiatul meu a fost centrul universului meu. Am muncit două joburi, am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenele, la orice vis personal. Totul pentru el.

Când Rareș a cunoscut-o pe Ana, am simțit o bucurie amestecată cu teamă. Oare va avea grijă de el? Oare mă va îndepărta? La început, Ana părea timidă și recunoscătoare pentru orice sfat. Dar după nuntă, lucrurile s-au schimbat.

— Elena, poate ar fi bine să nu mai vii zilnic cu mâncare. Ne descurcăm și noi… mi-a spus Ana într-o zi, încercând să zâmbească.
— Dar dragă, Rareș nu suportă ciorba ta de perișoare! Și tu lucrezi mult…
— Știu, dar vreau să încerc și eu să gătesc pentru el.

M-am simțit inutilă. Ca și cum rolul meu s-ar fi terminat brusc. Am început să vin pe furiș, să las pachete la ușă sau să spăl rufe când ei nu erau acasă. Dar într-o zi m-au prins.

— Mamă, nu e ok ce faci! Avem nevoie de spațiul nostru!

M-am simțit trădată. Cum să nu mă lase să-i ajut? Nu vedeau cât mă sacrific? În acea noapte am plâns în pernă până dimineața.

Zilele au trecut greu. Rareș nu mă mai suna zilnic. Ana nu-mi răspundea la mesaje. M-am trezit singură într-un apartament prea mare și prea tăcut. Am început să mă întreb cine sunt eu fără Rareș. Ce-mi place mie? Ce vreau eu? Nu știam să răspund.

Într-o duminică, am decis să merg la biserică după mult timp. M-am întâlnit cu doamna Viorica, vecina de la trei.

— Ce faci, Elena? Nu te-am mai văzut de mult!
— Nu prea bine… Rareș nu mai are nevoie de mine…
— Of, dragă! Copiii cresc și uită că avem și noi suflet… Dar poate e timpul să te gândești și la tine! Hai cu mine la cercul de croitorie!

Am râs amar, dar am acceptat invitația. La cercul de croitorie am întâlnit alte femei ca mine: mame care au uitat să fie femei, soții care au uitat să fie prietene pentru ele însele. Am început să cos o față de pernă cu motive tradiționale și am simțit pentru prima dată după mult timp că fac ceva pentru mine.

Între timp, Rareș și Ana au trecut printr-o criză financiară. Și-au pierdut joburile aproape simultan. Într-o seară târzie, Rareș m-a sunat:

— Mamă… ai putea să ne ajuți cu niște bani până ne revenim?

Am simțit un val de satisfacție amară: uite că tot la mine au ajuns! Dar mi-am mușcat limba.

— Sigur că da, dragul meu. Dar hai să vorbim deschis: vreau să vă ajut fără să vă sufoc. Vreau să fiu parte din viața voastră, dar nu centrul ei.

A fost o discuție grea. Am plâns toți trei la telefon. Ana mi-a spus:

— Îmi pare rău dacă te-am rănit… Nu voiam decât să avem șansa noastră ca familie.

Am înțeles atunci că iubirea nu înseamnă control sau sacrificiu total. Că pot fi mamă fără să fiu indispensabilă. Că pot avea viața mea fără să-l pierd pe Rareș.

Acum merg la croitorie în fiecare miercuri și la dansuri populare vinerea seara. Rareș și Ana mă invită la cină o dată pe lună și mă sună când au nevoie de un sfat sau doar de o vorbă bună.

Uneori încă mă trezesc noaptea întrebându-mă dacă am făcut destul sau dacă am greșit undeva pe drum. Dar apoi îmi amintesc zâmbetul Anei când mi-a dăruit o eșarfă cusută chiar de ea sau îmbrățișarea lui Rareș când mi-a spus: „Mamă, sunt mândru de tine.”

Oare câte dintre noi uităm cine suntem atunci când ne dedicăm complet copiilor? Și cât curaj ne trebuie ca să ne regăsim pe noi înșine fără să ne simțim vinovate?