Între două lumi: Povara iubirii și a datoriilor față de părinți

— Ilinca, iar ai uitat să pui sare în supă! Ce fel de gospodină ești tu?
Vocea mamei răsună ca un ciocan în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude, și simt cum obrajii mi se înroșesc. E a treia oară săptămâna asta când îmi reproșează ceva legat de mâncare.
— Mamă, am pus sare, dar doctorul ți-a zis să nu mai mănânci sărat…
— Lasă-mă cu doctorii tăi! Pe vremea mea nu aveam atâtea reguli și eram sănătoși tun!
Mihai, soțul meu, intră în bucătărie cu o privire obosită. Îmi aruncă o privire scurtă, plină de compasiune, dar nu spune nimic. Știe că orice ar zice ar putea aprinde și mai tare fitilul.

Acum șapte luni, când mama a căzut pe scări și și-a fracturat șoldul, nu am stat pe gânduri: am adus-o la noi. Era firesc, era mama mea. Tata murise de câțiva ani, iar sora mea, Camelia, locuia la Cluj și avea doi copii mici. „Ilinca, tu ești mai aproape, tu ai apartament mare”, mi-a spus la telefon cu vocea tremurată. Am simțit atunci că nu am de ales.

Primele zile au fost pline de emoție și speranță. Mama era slăbită, dar recunoscătoare. Îi aduceam ceaiul la pat, îi citeam ziarul preferat, îi făceam supa de pui exact cum îi plăcea. Dar pe măsură ce s-a însănătoșit, a început să-și reia obiceiurile: să comenteze tot ce fac, să critice felul în care îmi cresc copiii sau cum îmi organizez viața.

— Nu-l mai lăsa pe Vlad atâta la calculator! O să-i strici ochii!
— Dar mamă, are teme online…
— Pe vremea mea copiii citeau cărți, nu stăteau cu ochii în ecrane!

Uneori simt că nu mai pot respira în propria casă. Fiecare colțișor e invadat de prezența ei: mirosul de lavandă din camera de zi, perna ei preferată pe canapea, radioul dat prea tare dimineața. Copiii mei, Vlad și Ana, au început să se ferească de ea. Vlad se închide în cameră cu căștile pe urechi, iar Ana se duce mai des la prietena ei din blocul vecin.

Seara, când Mihai vine acasă, încercăm să avem câteva minute doar pentru noi. Dar mereu apare mama cu câte o întrebare sau o nemulțumire.
— Ilinca, ai văzut unde mi-ai pus pastilele? Nu le găsesc nicăieri!
— Sunt pe noptieră, mamă… acolo unde le pun mereu.
— Nu sunt! Ai mutat totul prin casă de când am venit aici!

Mihai oftează și mă strânge de mână sub masă.
— Hai să ieșim puțin pe balcon, să luăm aer.
Dar nici balconul nu mai e al nostru: mama a pus acolo ghivecele ei cu mușcate și scaunul vechi din casa părintească.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat și Mihai a adormit epuizat pe canapea, am rămas singură cu mama la masă. Am încercat să-i spun ce simt.
— Mamă… e greu pentru toți schimbarea asta. Poate ar trebui să găsim o soluție… Poate să stai o perioadă la Camelia?
S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Vrei să scapi de mine? După tot ce am făcut pentru tine?
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Nu vreau să scap de tine… doar că simt că nu mai reușesc să fiu nici mamă bună pentru copiii mei, nici soție pentru Mihai…
A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Când vei fi bătrână o să înțelegi.

De atunci, între noi s-a lăsat un frig greu de spart. Camelia mă sună rar și mereu găsește motive pentru care nu poate veni la București. Mă simt singură în propria familie.

Într-o duminică dimineață, Ana a venit la mine plângând:
— Mami, bunica a zis că sunt obraznică pentru că nu i-am adus apă la timp…
Am luat-o în brațe și am simțit cum mă sfâșie vinovăția. Încerc să fiu totul pentru toți și nu mai sunt nimic pentru mine.

Seara aceea am petrecut-o scriind într-un jurnal pe care îl țin ascuns într-un sertar:
„Nu știu cât mai pot continua așa. Îmi iubesc mama, dar simt că mă pierd pe mine. Oare câți dintre noi trăiesc această povară a iubirii care doare?”

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Poate nu sunt singura care simte că datoria față de părinți se transformă uneori într-o povară insuportabilă.

Oare există vreo cale prin care putem avea grijă de cei dragi fără să ne pierdem pe noi înșine? Sau sacrificiul e singura dovadă adevărată de iubire?