Grădina dintre noi: O poveste despre familie, iertare și rădăcini

— Nu mai are niciun rost, Vlad! Totul e plin de buruieni, iar gardul stă să cadă! Irina își aruncă mănușile de grădină pe pământul ud și mă privește cu ochii plini de lacrimi și furie. Ploua mocănește peste satul nostru din Bărăgan, iar noroiul ne ajungea până la glezne. Mirosea a pământ reavăn și a amintiri vechi, pe care nu știam dacă vreau să le dezgrop.

— Nu putem renunța acum, Irina. E tot ce ne-a rămas de la unchiul Dorel. Și poate… poate e șansa noastră să fim din nou o familie.

Ea oftează adânc, își șterge fața cu dosul palmei și se uită la mine ca și cum aș fi ultimul om de pe lume care ar putea înțelege ceva. Între noi fusese mereu un zid: eu, băiatul care a plecat la oraș, ea, fata care a rămas să aibă grijă de mama bolnavă și să suporte bârfele satului.

Când am primit vestea morții unchiului Dorel, nici nu știam dacă să plâng sau să mă bucur. Îl iubeam, dar îl și uram pentru că mereu părea că ține mai mult la Irina. Când am aflat că ne-a lăsat grădina lui veche, am simțit că e o povară, nu o moștenire.

— Ți-ai adus aminte când veneam aici mici? Unchiul ne punea să culegem roșii și ne certa dacă le mâncam direct din tufă…

Irina zâmbește amar.

— Da, dar tu fugeai mereu la oraș cu prietenii tăi. Eu rămâneam aici să-l ajut. Și acum vrei să vii și să faci ordine în viața mea?

Mă doare adevărul din cuvintele ei. N-am fost niciodată fratele pe care-l merita. Am fugit de tot ce era greu, lăsând-o singură cu grijile și cu mama care se stingea încet.

— Poate că am greșit. Dar hai să încercăm măcar o dată să facem ceva împreună. Pentru el. Pentru noi.

Tace. Se uită la mâinile ei crăpate de muncă și la buruienile care au cucerit fiecare colț al grădinii. Începem să smulgem iarba în tăcere. Fiecare rădăcină scoasă parcă dezgroapă o amintire: certuri din copilărie, râsete pe sub vișin, plânsete ascunse după gard.

În zilele următoare, ne certăm aproape zilnic. Eu vreau să plantez legume ca la oraș, ordonat, cu straturi drepte. Ea vrea flori și pomi fructiferi, ca pe vremea unchiului. Odată, arunc sapa nervos:

— Nu vezi că nu merge nimic? Poate ar trebui să vindem tot!

Irina izbucnește:

— Pentru tine totul se vinde! Nici măcar nu-ți pasă de ce a fost aici!

Mă simt mic și vinovat. Seara, stau pe prispă și privesc stelele. Îmi aud inima bătând tare în liniștea satului. Îmi vine să plec iar, dar ceva mă ține pe loc: poate dorința de a repara ce-am stricat.

Într-o dimineață găsesc o scrisoare veche în podul casei din grădină. E de la unchiul Dorel către mama noastră: „Sper ca Vlad și Irina să găsească aici nu doar pământ bun, ci și drumul unul spre celălalt.”

O citesc Irinei cu voce tremurată. Ea plânge în hohote pentru prima dată de când am venit aici.

— Poate că el știa mai bine decât noi ce ne lipsește…

Din ziua aceea lucrăm altfel. Ne ascultăm unul pe altul. Plantăm roșii și flori împreună. Ne certăm mai rar și râdem mai mult. Satul începe să vorbească: „Uite-i pe copiii lui Dorel! Parcă s-au împăcat…”

Într-o seară vine mama sprijinită în baston. Se uită la grădină cu ochii umezi:

— N-am crezut că o mai văd vreodată așa frumoasă…

Irina îi aduce un buchet de crini albi. Eu îi arăt primele roșii coapte.

— Poate că nu suntem perfecți, dar suntem totuși o familie, spun încet.

Mama zâmbește trist:

— Asta contează cel mai mult.

Acum grădina e plină de viață: flori colorate, legume proaspete, pomi tineri. Dar cel mai important e că între mine și Irina nu mai e zidul acela rece. Am învățat să iertăm și să ne sprijinim.

Mă întreb uneori: câți dintre noi fugim de trecut sau de familie, crezând că putem începe de la zero oriunde? Dar oare nu rădăcinile sunt cele care ne dau putere să creștem?

Voi ce ați face dacă ați primi o astfel de moștenire? Ați avea curajul să vă întoarceți acasă?