„Fiul Meu și-a Abandonat Soția și Copilul, Lăsându-i Fără Bani. Eu Nu Puteam Face la Fel”
Adelina stătea la masa din bucătărie, privind la ceașca de cafea rece din fața ei. Soarele dimineții se filtra prin perdele, aruncând o lumină blândă pe fața de masă uzată. Nu putea scăpa de sentimentul de disperare care se instalase în inima ei de când fiul ei, Mihai, plecase de acasă, lăsându-și soția, Alexandra, și fiica lor de doi ani, Petra.
Mihai fusese întotdeauna un spirit liber, niciodată dispus să se așeze la casa lui sau să ia responsabilitățile în serios. Adelina sperase că paternitatea îl va schimba, că va răspunde provocării și va deveni bărbatul pe care știa că îl poate fi. Dar în schimb, el făcuse ceva de neconceput—își abandonase familia, lăsându-i fără niciun ban.
Alexandra o sunase pe Adelina în lacrimi, cu vocea tremurândă de frică și incertitudine. „A plecat, Adelina. Ne-a lăsat pur și simplu. Nu știu ce să fac,” plânsese ea. Inima Adelinei se frânsese în acel moment, nu doar pentru Alexandra și Petra, ci și pentru Mihai. Cum putea fi posibil ca fiul ei să ia o decizie atât de teribilă?
Adelina știa că nu putea să le întoarcă spatele Alexandrei și Petrei. Erau familie, iar familia avea grijă unii de alții, indiferent de situație. Le invitase să stea la ea până când își vor reveni. Nu era mult—casa ei mică era deja aglomerată—dar era mai bine decât nimic.
Zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni. Adelina privea cum Alexandra se chinuia să-și găsească un loc de muncă și să asigure cele necesare pentru Petra. Fetița era prea mică pentru a înțelege de ce tatăl ei nu mai era prin preajmă, dar simțea tensiunea și tristețea care pluteau în aer. Adelina făcea tot posibilul să umple golul, copleșind-o pe Petra cu dragoste și atenție, dar nu era niciodată suficient.
Absența lui Mihai era o povară constantă pe umerii Adelinei. Nu putea să nu se simtă responsabilă pentru acțiunile lui. Oare eșuase ca mamă? Nu îi învățase importanța familiei și a responsabilității? Aceste întrebări o bântuiau în fiecare zi.
Într-o seară, în timp ce o culca pe Petra, fetița o privi cu ochi mari și inocenți. „Bunico, unde e tati?” întrebă ea încet.
Inima Adelinei se strânse la acea întrebare. Cum putea să-i explice unui copil de doi ani că tatăl ei alesese să plece? „Tati a trebuit să plece pentru o vreme, draga mea,” spuse ea blând. „Dar bunica e aici, și la fel și mami. Te iubim foarte mult.”
Petra părea mulțumită cu răspunsul pentru moment, dar Adelina știa că nu va trece mult timp până când întrebările vor deveni mai dificile de răspuns. Se temea de ziua în care Petra va înțelege pe deplin adevărul.
Pe măsură ce timpul trecea, speranța Adelinei că Mihai se va întoarce începea să se stingă. Încercase să ia legătura cu el, lăsând mesaje și trimițând scrisori, dar nu primise niciun răspuns. Era ca și cum ar fi dispărut de pe fața pământului.
Într-o după-amiază ploioasă, Adelina a primit un apel de la un număr necunoscut. Inima îi bătea cu putere când a răspuns, sperând că era Mihai. În schimb, era un asistent social care o informa că Mihai fusese găsit trăind într-un adăpost pentru persoane fără adăpost într-un alt județ. Se lupta cu dependența și nu avea intenția de a se întoarce acasă.
Inima Adelinei s-a sfărâmat în mii de bucăți. Întotdeauna crezuse că dragostea poate învinge totul, că legăturile familiale sunt indestructibile. Dar acum realiza că uneori dragostea nu era suficientă pentru a salva pe cineva de propriii demoni.
A închis telefonul și a stat în tăcere mult timp, lacrimile curgându-i pe față. Știa că nu putea renunța complet la Mihai, dar știa și că nu putea lăsa alegerile lui să distrugă ceea ce mai rămânea din familia lor.
Adelina a tras adânc aer în piept și și-a șters lacrimile. Trebuia să fie puternică pentru Alexandra și Petra. Aveau nevoie de ea acum mai mult ca niciodată. Va continua să le sprijine, să le iubească necondiționat, chiar dacă asta însemna să poarte povara absenței lui Mihai pentru tot restul vieții ei.