Dragoste Modernă: Când Egalitatea Intră în Bucătărie

— Nu-mi vine să cred, Radu! Tu chiar vrei să gătești?
Vocea mea a răsunat mai tare decât intenționam, iar lingura de lemn a rămas suspendată între mâinile mele și cratița cu ciorbă. Radu, fiul meu cel mare, s-a uitat la mine cu un zâmbet stânjenit, iar Ilinca, soția lui, a încercat să-și ascundă râsul în spatele unui șervet.

— Mamă, e normal. Gătim împreună. Așa facem mereu acasă. Nu e nimic ciudat.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. În mintea mea, bărbații nu stăteau la cratiță. Așa am crescut eu, așa am văzut la mama și la bunica. Femeile găteau, bărbații veneau la masă. Dar acum… acum fiul meu voia să mă contrazică în propria bucătărie.

— Nu știu ce să zic, Radu. Parcă nu-mi vine să te văd amestecând în oală…

Ilinca s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Doamnă Alice, știu că e altfel decât erați obișnuită, dar pentru noi asta înseamnă echilibru. Ne împărțim totul: și bucuriile, și treburile casei.

Am oftat adânc. În ultimii ani, lumea părea că se schimbă prea repede pentru mine. La bloc, vecinele încă mai șușoteau despre „fetele care nu știu să facă o ciorbă” sau „băieții care nu sunt buni de nimic dacă nu bat un cui”. Dar copiii mei trăiau altfel. Și eu? Eu rămăsesem prinsă între două lumi.

Seara aceea a fost începutul unei veri pline de tensiuni și revelații. Radu și Ilinca veneau des pe la noi. Îi vedeam cum își împart cumpărăturile, cum spală vasele împreună, cum râd când unul scapă sare prea multă în mâncare. Tata, bătrânul meu soț Gheorghe, bombănea din colțul lui:

— Ce-i asta? Bărbat la cratiță? Ptiu! Pe vremea mea…

— Pe vremea ta era altfel, Gheorghe! — i-am răspuns într-o zi, mai supărată ca oricând. — Dar uite că lumea merge înainte.

Nu mi-a răspuns. S-a uitat la televizor și a dat volumul mai tare. Dar am văzut că se uită cu coada ochiului la Radu când acesta spăla vasele fără să crâcnească.

Într-o duminică, când toată familia era la masă, discuția a degenerat. Sora mea, Mariana, a venit cu soțul ei, Dorel — un om care nu-și făcuse niciodată singur o cafea.

— Ilinca, tu chiar îl lași pe Radu să spele pe jos? — a întrebat Mariana cu o sprânceană ridicată.

Ilinca a zâmbit calm:

— Nu-l „las”. Facem totul împreună. Așa ne place nouă.

Dorel a pufnit:

— Păi și tu ce mai faci atunci?

Radu a intervenit:

— Dorel, nu e vorba de ce „face” fiecare. E vorba să fim parteneri. Să ne ajutăm.

Am simțit cum se strânge ceva în pieptul meu. M-am ridicat de la masă și m-am dus în bucătărie sub pretextul că mai aduc apă. De fapt, aveam nevoie de aer. M-am sprijinit de chiuvetă și am privit pe geam la copacii din fața blocului. M-am gândit la mama mea — cât de obosită era mereu, cât de rar se așeza jos până nu termina totul. Și la mine… câte duminici am stat singură în bucătărie, în timp ce bărbații povesteau la televizor.

Când m-am întors la masă, Ilinca mă aștepta în prag.

— V-am supărat?

— Nu… doar că mi-e greu să mă obișnuiesc. Parcă nu mai știu cine sunt dacă nu fac eu totul pentru familie.

Ilinca m-a luat de mână.

— Sunteți mama lui Radu. Și sunteți minunată. Dar nu trebuie să vă sacrificați mereu ca să fiți iubită.

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. Niciodată nu mi-a spus cineva asta atât de simplu.

În săptămânile care au urmat, am început să-i privesc altfel pe copiii mei. Am încercat să-i ascult fără să-i judec. Am lăsat-o pe Ilinca să gătească rețeta ei de paste — și am descoperit că-mi place. L-am lăsat pe Radu să spele vasele — și am simțit că nu se prăbușește casa dacă nu le spăl eu.

Într-o seară, Gheorghe a venit lângă mine în bucătărie.

— Alice… poate că au dreptate copiii ăștia ai noștri. Poate că e timpul să ne odihnim și noi puțin.

L-am privit uimită. Era prima dată când îl vedeam atât de împăcat cu schimbarea.

— Poate că da… Poate că merităm și noi un pic de liniște.

Acum mă uit la familia mea și văd cât de fericiți sunt copiii mei. Văd cum râd împreună când gătesc sau când fac curățenie cot la cot. Și mă întreb: oare câte generații de femei au trudit singure fără să știe că există și altfel de fericire? Oare cât de greu e pentru fiecare dintre noi să renunțăm la ceea ce credem că „trebuie” ca să descoperim ce ne face cu adevărat bine?

Poate că schimbarea doare uneori… dar oare nu merită încercată dacă aduce liniște și bucurie în sufletul celor dragi?