„De ce să te obosești cu florile? Ar trebui să plantezi legume,” a râs mama lui Carol

Carolina a găsit întotdeauna alinare în petalele și tulpinile florilor. Ca copil, petrecea ore în grădina bunicii sale Viviana, un colț luxuriant al lumii plin cu dalii, trandafiri și flori sălbatice. Fiecare vizită era o vânătoare de comori pe măsură ce descoperea noi culori și arome. Bunica ei îi învăța numele fiecărei specii, transmițându-i cunoștințe vechi de când lumea.

Acasă, însă, pasiunea Carolinei pentru flori era întâmpinată cu dispreț practic de mama ei. Mama ei, o femeie severă pe nume Laura, credea în utilitatea terenului. Pentru ea, fiecare centimetru de sol era o ocazie de a cultiva hrană, nu frumusețe. „De ce să te obosești cu florile? Ar trebui să plantezi legume,” obișnuia să remarce, respingând aranjamentele florale ale Carolinei cu un gest al mâinii.

În ciuda lipsei de sprijin din partea mamei sale, tatăl Carolinei, Carol, i-a construit un mic pat de flori în colțul curții lor pentru ziua ei de naștere de 16 ani. Nu era mult, dar era suficient pentru Carolina să înceapă să-și cultive propriul mic paradis. Ea a plantat zinnii, gălbenele și floarea-soarelui, fiecare floare fiind o sfidare a vederilor utilitare ale mamei sale.

Pe măsură ce anotimpurile se schimbau, grădina Carolinei înflorise, devenind un tumult de culori și parfumuri care atrăgeau albine și fluturi. Vecinii se opreau să o laude, ceea ce o umplea pe Carolina de mândrie. Totuși, aprobarea mamei sale rămânea de neatins.

Într-o seară, pe măsură ce toamna se strecura, Carolina a auzit-o pe mama ei certându-se în bucătărie. „Este doar o risipă de spațiu și apă,” insista Laura. „Dacă am planta roșii sau ardei, măcar am putea să mâncăm din ele. Florile sunt doar… frivole.”

Carol a încercat să apere grădina Carolinei, argumentând că îi aducea fericire, dar Laura nu voia să audă de asta. Argumentul s-a încheiat cu o tăcere grea care a plănuit peste casă zile în șir.

Hotărâtă să-și dovedească punctul de vedere, Laura a luat o măsură drastică într-o dimineață. Carolina s-a trezit la sunetul lovirii cu lopata și a ieșit afară la o scenă sfâșietoare. Mama ei era în grădină, smulgându-i florile cu o determinare sumbră. Floarea-soarelui zăcea ofilită, iar gălbenelele erau aruncate deoparte ca niște buruieni obișnuite.

„De ce faci asta?” a strigat Carolina, vocea ei frângându-se pe măsură ce se grăbea să salveze ce putea.

„Sunt doar flori, Carolina. E timpul să înveți să fii practică,” i-a spus mama ei rece, fără să-i întâlnească privirea plină de lacrimi a fiicei sale.

Devastată, Carolina a adunat florile smulse, mâinile tremurându-i. A încercat să replanteze unele, dar daunele erau prea severe. Grădina care odinioară îi fusese refugiu era acum doar un petec de pământ sfâșiat.

În săptămânile care au urmat, spiritul Carolinei părea să se ofilească la fel ca florile ei. S-a retras în sine, plângând nu doar grădina, ci și incapacitatea mamei sale de a înțelege dragostea ei pentru frumos. Curtea din spate a rămas pustie, un testament tăcut al conflictului între practic și pasiune.

Carol a privit-o pe fiica sa retrăgându-se din lume, regretând că nu a putut să-i protejeze sanctuarul. Știa că grădina era mai mult decât doar flori pentru Carolina; era o conexiune cu bunica ei, un link către o lume mai blândă.

Pe măsură ce iarna se apropia, vânturile reci păreau mai aspre în acel an, măturând grădina goală. Carolina nu se mai oprea să privească paturile de flori în timpul plimbărilor ei. Ceva frumos fusese pierdut, iar înghețul părea să se așeze nu doar pe pământ, ci și în inimile familiei.