„De ce să te deranjezi cu flori? Ar trebui să plantezi legume în schimb,” a râs mama lui Carol

Carol a găsit întotdeauna alinare în petalele și tulpinile florilor. Ca și copil, petrecea ore întregi în grădina bunicii ei, Viviana, un colț luxuriant al lumii plin de dalii, trandafiri și flori sălbatice. Fiecare vizită era o vânătoare de comori, descoperind noi culori și miresme. Bunica ei îi învăța numele fiecărei specii, transmițând cunoștințe vechi cât pământul pe care îl îngrijeau.

Înapoi acasă, însă, pasiunea lui Carol pentru flori era întâmpinată cu dispreț practic de către mama ei. Mama ei, o femeie severă pe nume Laura, credea în utilitatea pământului. Pentru ea, fiecare centimetru de sol era o șansă de a cultiva hrană, nu frumusețe. „De ce să te deranjezi cu flori? Ar trebui să plantezi legume în schimb,” remarca adesea, respingând aranjamentele florale ale lui Carol cu un gest al mâinii.

În ciuda lipsei de sprijin din partea mamei sale, tatăl lui Carol, Mihai, i-a construit un mic strat de flori în colțul curții pentru aniversarea ei de șaisprezece ani. Nu era mult, dar era suficient pentru ca Carol să înceapă să-și cultive propriul mic paradis. A plantat zinnias, gălbenele și floarea-soarelui, fiecare floare fiind o sfidare a vederilor utilitare ale mamei sale.

Pe măsură ce anotimpurile se schimbau, grădina lui Carol înflorea, devenind un spectacol de culori și miresme care atrăgea albine și fluturi. Vecinii se opreau să-i laude grădina, umplând-o pe Carol de mândrie. Totuși, aprobarea mamei sale rămânea evazivă.

Într-o seară, pe măsură ce toamna se instala, Carol și-a auzit părinții certându-se în bucătărie. „E doar o risipă de spațiu și apă,” insista Laura. „Dacă am planta roșii sau ardei, măcar am putea mânca din ele. Florile sunt doar… frivole.”

Mihai încerca să apere grădina lui Carol, argumentând că îi aduce fericire, dar Laura nu voia să audă. Cearta s-a terminat cu o tăcere grea care a plutit peste casă zile întregi.

Hotărâtă să-și dovedească punctul de vedere, Laura a luat o măsură drastică într-o dimineață. Carol s-a trezit la sunetul săpatului și a ieșit afară la o scenă sfâșietoare. Mama ei era în grădină, smulgându-i florile cu o determinare sumbră. Floarea-soarelui zăceau ofilite, iar gălbenelele erau aruncate deoparte ca niște buruieni comune.

„De ce faci asta?” a strigat Carol, cu vocea tremurândă în timp ce se grăbea să salveze ce putea.

„Sunt doar flori, Carol. E timpul să înveți să fii practică,” a spus mama ei rece, fără să-și întâlnească privirea fiicei pline de lacrimi.

Devastată, Carol a adunat florile smulse, cu mâinile tremurând. A încercat să replanteze unele dintre ele, dar daunele erau prea severe. Grădina care fusese odată refugiul ei era acum doar un petic de pământ sfâșiat.

În săptămânile care au urmat, spiritul lui Carol părea să se ofilească la fel ca florile ei. S-a retras în sine însăși, jelind nu doar grădina ei, ci și incapacitatea mamei sale de a-i înțelege dragostea pentru frumusețe. Curtea din spate a rămas pustie, un testament tăcut al conflictului dintre practicitate și pasiune.

Mihai își privea fiica retrăgându-se din lume, regretând incapacitatea sa de a-i proteja sanctuarul. Știa că grădina era mai mult decât doar flori pentru Carol; era o legătură cu bunica ei, o conexiune cu o lume mai blândă.

Pe măsură ce iarna se apropia, vânturile reci păreau mai aspre în acel an, măturând grădina goală. Carol nu se mai oprea să privească straturile de flori în timpul plimbărilor sale. Ceva frumos fusese pierdut, iar gerul părea să se așeze nu doar pe pământ, ci și în inimile familiei.