Cuibul gol, inima plină: O toamnă a redescoperirii

— Nu mai găsesc nicio cană curată, Maria! Ți-am spus că nu are rost să le spălăm pe toate odată, că nu mai suntem patru în casă!

Vocea lui Vasile răsună din bucătărie, spartă de ecoul pereților goi. Mă opresc din împăturit hainele și mă uit în jur: camera Anei e pustie, patul lui Radu e perfect aranjat, ca într-o pensiune. De când au plecat copiii la București, casa noastră din satul ăsta uitat de lume a devenit prea mare, prea tăcută. Mă simt ca o umbră care bântuie printre amintiri.

— Lasă, Vasile, vin eu! îi răspund, încercând să-mi ascund vocea tremurată. Dar el știe. Știe că mi-e greu. Și lui îi e greu. Dar nu vorbim despre asta.

Ne-am crescut copiii cu dragoste și sacrificii. Am muncit la CAP, am strâns fiecare leu pentru facultatea lor, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la visele noastre. Acum, când ar trebui să ne bucurăm de liniște, liniștea asta mă apasă ca o piatră pe piept.

Într-o seară ploioasă de octombrie, stăm amândoi la masa din bucătărie. Lumina becului palid cade pe fețele noastre obosite. Vasile citește ziarul vechi, eu mă prefac că tricotez. Dintr-o dată, izbucnește:

— Maria, tu ce faci toată ziua? Nu te plictisești?

Îl privesc mirată. Niciodată nu m-a întrebat asta. Îmi vine să plâng.

— Nu știu… Mă uit la poze cu copiii, mai vorbesc cu vecina Ileana… Dar parcă nu mai are niciun rost nimic.

Vasile lasă ziarul jos și mă privește lung.

— Știi ce cred? Ne-am pierdut pe drum. Ne-am pierdut unul pe altul.

Mă lovește adevărul lui ca un trăsnet. Îmi dau seama că nu mai știu cine suntem fără Ana și Radu. Când am râs ultima dată împreună? Când am făcut ceva doar pentru noi?

A doua zi dimineață, mă trezesc cu un gând nebunesc: să mergem la munte. Nu am mai fost niciodată doar noi doi. Îi spun lui Vasile la cafea.

— Să mergem la munte? Noi? La vârsta asta?

— De ce nu? Ce avem de pierdut?

Îl văd cum i se luminează ochii pentru prima dată după mult timp.

— Hai să încercăm!

Pregătim un rucsac cu sandvișuri și ceai cald și pornim spre Bucegi cu trenul de dimineață. În compartiment, ne ținem de mână ca doi adolescenți stingheri. Vorbim despre orice: despre vreme, despre vecini, despre cum era satul când eram tineri.

Ajunși la cabană, ne pierdem pe poteci înguste printre brazi. Râdem când Vasile alunecă pe o piatră udă și mă prinde de mână să nu cad și eu. Simt cum inima mi se umple de o bucurie uitată.

Seara, la focul din șemineu, Vasile îmi spune:

— Maria, îți amintești când visam să avem o grădină mare cu flori?

Îmi dau seama că am uitat de visurile noastre. Poate e timpul să le redescoperim.

Când ne întoarcem acasă, hotărâm să schimbăm ceva. Începem să lucrăm împreună în grădină: plantăm trandafiri, lalele și crini. Vasile repară vechiul leagăn din curte. Eu gătesc rețete noi dintr-o carte primită de la Ana.

Într-o duminică, îl invităm pe preotul satului la masă. Povestim despre copii, despre cât de greu e să-i vezi plecați departe. El ne spune:

— Copiii trebuie să zboare din cuib ca să-și găsească drumul. Dar voi? Voi trebuie să vă găsiți drumul unul spre altul.

Cuvintele lui mă urmăresc zile întregi.

Într-o seară, primesc un telefon de la Ana:

— Mamă, mi-e dor de voi! Pot veni weekendul viitor?

Inima mi se umple de fericire și teamă în același timp. Oare va vedea cât ne-am schimbat? Oare va simți că suntem altfel?

Când vine Ana acasă, ne găsește râzând în grădină, murdari de pământ până la coate.

— Ce faceți aici? întreabă ea uimită.

— Ne trăim viața! îi răspunde Vasile cu un zâmbet larg.

Ana plânge și râde în același timp. Înțelege că nu mai suntem părinții triști care o așteptau la geam.

Seara, după ce adoarme Ana în camera ei veche, eu și Vasile stăm pe bancă sub nuc.

— Maria, crezi că e prea târziu să fim fericiți?

Îl privesc în ochi și simt că răspunsul e undeva între stele și pământ.

Poate că fericirea nu ține de vârstă sau de câți oameni sunt în casă. Poate că ține doar de curajul de a începe din nou.

Voi ce credeți? E vreodată prea târziu să-ți redescoperi bucuria? Sau trebuie doar să ai curajul să deschizi ușa către o nouă viață?