Casa mea, străini în sufletul meu

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el și Cătălina stăteau pe canapea, cu ochii lipiți de ecranul televizorului. Mirosea a popcorn ars și a indiferență. M-am simțit mică, invizibilă, ca o piesă de mobilier mutată dintr-un colț în altul.

Mihai nici măcar nu s-a uitat la mine. — Mamă, te rog, nu începe iar. Știi că nu avem unde să mergem. O să fie bine, doar ai răbdare.

Dar răbdarea mea se topise demult. De când s-au mutat la mine, după ce și-au pierdut amândoi locurile de muncă la fabrica din oraș, casa mea s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcută. La început am fost bucuroasă să-i ajut. Îmi imaginam că vom fi o familie unită, că ne vom sprijini reciproc. Dar încet-încet, fiecare colțișor al casei mele a devenit al lor: bucătăria era plină de lucrurile Cătălinei, baia mirosea mereu a parfumurile ei dulci, iar sufrageria era ocupată de hainele lui Mihai aruncate peste tot.

Eu? Eu mă retrăgeam tot mai des în dormitorul meu mic, cu ușa încuiată, ca să pot plânge în liniște. Nici nu mai știam când am mâncat ultima dată la masă cu ei. Mâncau pe fugă sau comandau pizza, iar eu rămâneam cu farfuria goală și cu sufletul gol.

Într-o zi, am găsit-o pe Cătălina răscolind prin dulapul meu. — Ce faci acolo? am întrebat-o, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Caut niște prosoape curate. Ale noastre s-au terminat. Și oricum, cred că ar trebui să facem puțină ordine aici. Poate ar fi bine să mai arunci din lucrurile astea vechi…

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls trecutul din mâini. Prosoapele acelea erau de la mama mea. Rochia aceea veche era a mea de la nuntă. Dar Cătălina nu știa și nici nu părea să-i pese.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. Mihai a venit la mine în cameră și mi-a spus pe un ton blând, dar ferm:

— Mamă, trebuie să înțelegi că și noi avem nevoie de spațiu. Nu putem trăi ca pe ace. Poate ar trebui să te gândești să mergi la țară la mătușa Ileana pentru o vreme. Să-ți mai schimbi aerul.

Am simțit cum mi se taie respirația. Casa asta era tot ce aveam. Aici am crescut, aici l-am crescut pe Mihai după ce tatăl lui ne-a părăsit. Am muncit o viață întreagă ca să plătesc fiecare cărămidă din pereții ăștia. Și acum fiul meu mă trimitea departe, ca pe un bagaj incomod.

Am încercat să vorbesc cu el a doua zi dimineață:

— Mihai, tu chiar nu vezi cât mă doare? Nu vezi că nu mai sunt eu în casa mea?

El a oftat și a dat ochii peste cap:

— Mamă, nu exagera! Ești prea sensibilă. Noi doar încercăm să ne facem viața mai ușoară până ne revenim.

Dar nu era vorba doar despre comoditate. Era vorba despre lipsa de respect, despre faptul că nu mă mai simțeam văzută sau auzită.

Vecina mea, doamna Maria, m-a văzut într-o zi plângând pe bancă în fața blocului.

— Elena dragă, ce-ai pățit?

I-am povestit totul printre sughițuri. Ea m-a strâns la piept și mi-a spus:

— Nu lăsa pe nimeni să-ți ia locul tău! Ești mama lui Mihai, dar ești și om cu drepturi. Dacă nu pui piciorul în prag acum, n-o să mai ai niciodată liniște.

Am stat mult pe gânduri după discuția asta. În noaptea următoare n-am putut dormi deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, atingând pereții reci și fotografiile vechi de pe rafturi. Am decis că trebuie să fac ceva.

A doua zi dimineață i-am chemat pe amândoi la masă.

— Vreau să vorbim serios. Casa asta e a mea și vreau să fie respectată ca atare. Dacă vreți să rămâneți aici până vă puneți pe picioare, trebuie să respectați niște reguli: fiecare are spațiul lui, fiecare își face partea lui de treabă și nimeni nu aruncă sau mută lucruri fără să întrebe.

Cătălina s-a uitat la Mihai cu dispreț:

— Nu pot să cred că trebuie să cerem voie pentru orice!

Mihai a tăcut o vreme, apoi a spus:

— Bine, mamă… Dar sper că nu vrei să ne dai afară dacă nu-ți convine ceva.

Am simțit un nod în gât:

— Nu vreau să vă dau afară… Dar vreau să simt că mai am un loc aici.

Au acceptat regulile mele cu jumătate de gură. Pentru o vreme lucrurile s-au liniștit. Dar tensiunea plutea mereu în aer. Orice discuție banală putea exploda într-o ceartă aprinsă: despre cine spală vasele, despre cine plimbă câinele sau despre cine lasă lumina aprinsă pe hol.

Într-o seară l-am auzit pe Mihai spunându-i Cătălinei:

— Poate ar fi fost mai bine să nu venim aici deloc…

Atunci am înțeles că niciun compromis nu va repara ceea ce s-a rupt între noi. Dragostea de mamă nu poate umple golurile lăsate de lipsa de respect sau de recunoștință.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: unde am greșit? Oare e vina mea că am vrut prea mult să-i ajut? Sau vina lor că au uitat cine sunt?

Poate că uneori trebuie să alegem între liniștea sufletului nostru și dorința de a ține familia aproape cu orice preț. Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să vă recâștigați locul într-o casă care nu mai pare a voastră?