Casa bunicii – darul care a dezbinat familia

— Nu pot să cred, mamaie, chiar ai făcut asta? Vocea Anei răsuna prin bucătăria mică, cu pereții încărcați de amintiri și miros de cozonac. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastră, unde cireșul bătrân își scutura ultimele flori. Nu-mi imaginam că o să ajung vreodată să-mi văd copiii și nepoții certându-se din cauza unei case.

Totul a început după ce s-a stins mama, Dumnezeu s-o ierte. Casa ei, în care am crescut și eu, și copiii mei, a rămas goală. Am simțit că trebuie să fac ceva cu ea, să nu se piardă. Nepotul meu cel mare, Vlad, trecea printr-o perioadă grea. Rămăsese fără serviciu, soția îl părăsise, iar băiețelul lor, Darius, avea nevoie de stabilitate. Mi-a fost milă de el. Într-o seară, după ce am stat de vorbă la telefon, am decis: îi dau lui casa. Nu m-am gândit prea mult la ceilalți nepoți. Am crezut că vor înțelege.

— Mamaie, dar noi ce suntem? Străini? a izbucnit Radu, fratele Anei, la câteva zile după ce au aflat. Tu mereu l-ai iubit mai mult pe Vlad!

— Nu e adevărat, dragul meu, am încercat eu să mă apăr, dar vocea mi s-a frânt. Am vrut doar să-l ajut, e cel mai necăjit dintre voi.

— Și noi n-avem probleme? Crezi că mie mi-e ușor cu trei copii și un salariu de profesor? Ana plângea, iar eu simțeam cum mi se rupe inima. Niciodată nu i-am văzut atât de supărați.

În zilele următoare, telefoanele au început să sune tot mai rar. Radu nu mi-a mai răspuns la mesaje, iar Ana venea doar pe fugă, fără să mai stea la povești. Vlad, în schimb, mă vizita des, dar îl vedeam apăsat de vină. Într-o seară, l-am găsit pe bancă, în curte, cu capul în mâini.

— Mamaie, dacă vrei, dau casa înapoi. Nu pot să trăiesc știind că toți mă urăsc.

— Nu e vina ta, copile. Eu am hotărât. Poate am greșit…

Mă bântuia gândul că am distrus tot ce am clădit o viață. Vecina Ileana, care mă știa de când eram copil, m-a tras deoparte la poartă:

— Tu ai vrut binele, dar la moșteniri niciodată nu iese bine. O să se împace ei, lasă-i să se liniștească.

Dar nu s-au liniștit. Sărbătorile au trecut fără să ne adunăm la masă, cum făceam de obicei. Radu și-a dus copiii la socri, Ana a plecat la munte cu familia ei. Eu am rămas singură, cu o farfurie de sarmale și o lumânare aprinsă pentru mama.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la notar. Ana și Radu contestau actul de donație. M-am dus la ei, cu inima cât un purice.

— Vreți să ajungeți la tribunal pentru o casă? am întrebat, cu lacrimi în ochi.

— Nu pentru casă, mamaie, ci pentru dreptate! a răspuns Ana. Nu e corect ce ai făcut.

Am încercat să le explic că nu am vrut să-i rănesc. Că fiecare a primit ceva de la mine de-a lungul anilor. Dar nu conta. Pentru ei, gestul meu era o trădare.

Vlad a încercat să le vorbească, să le spună că nu a cerut nimic, că ar fi preferat să fie toți împreună ca înainte. Dar răceala dintre ei creștea pe zi ce trecea.

Într-o seară, am găsit o fotografie veche cu toți nepoții la masa de Paște, râzând și jucându-se în curte. Am plâns ca un copil. Unde greșisem? De ce nu puteam să-i fac să înțeleagă că dragostea mea nu se măsoară în case sau bani?

Au trecut luni. Procesul a început. M-au chemat la tribunal, să dau declarații. M-am simțit ca o infractoare. Judecătorul m-a întrebat dacă am fost presată să fac donația. Am spus adevărul: nu, a fost decizia mea. Dar nu m-a întrebat nimeni dacă sufăr pentru ce s-a întâmplat după.

Vecinii au început să șușotească. „Uite, bătrâna aia și-a vândut copiii pentru un nepot.” Mă durea fiecare vorbă. Nu mai ieșeam din casă decât rar, la piață sau la biserică. Preotul m-a sfătuit să mă rog pentru împăcare. Dar rugăciunile mele păreau să nu ajungă nicăieri.

Într-o zi, Darius, băiețelul lui Vlad, a venit la mine cu un desen. Era o casă mare, cu toată familia în jurul mesei. „Asta e casa noastră, mamaie. Când ne mai adunăm toți?”

Nu am știut ce să-i răspund. Mi-am dat seama că, dincolo de acte și procese, copiii simt cel mai tare lipsa iubirii și a armoniei. Am încercat să-i adun pe toți la o masă, să vorbim. Au venit, dar atmosfera era apăsătoare. Fiecare vorbea doar cu jumătate de gură, evitând privirile celorlalți.

— Poate n-ar fi trebuit să fac nimic, am spus încet. Poate era mai bine să las casa să se dărâme, decât să văd familia așa.

— Nu tu ești de vină, mamaie, a spus Vlad. Toți avem partea noastră de orgoliu.

Dar nu m-am simțit iertată. Și nici nu știu dacă vreodată voi fi. Poate că uneori, dorința de a face bine poate răni mai tare decât orice nedreptate. Mă întreb în fiecare seară: oare există vreo cale să repar ce am stricat? Sau unele răni nu se mai vindecă niciodată?

Ce ați fi făcut voi în locul meu? Credeți că dragostea poate vindeca o familie sfâșiată de o moștenire?