Când ușa casei nu mai e doar a ta: Povestea unei lupte pentru liniște

— Deschide, Ilinca! E mama cu unchiul Doru! vocea lui Vlad, soțul meu, răsuna din dormitor, dar eu deja simțeam cum stomacul mi se strânge. Era ora 7 dimineața, iar interfonul zbârnâia cu o insistență care nu lăsa loc de îndoială: ziua avea să înceapă prost.

Am apăsat butonul, cu mâna tremurândă. Pe hol, pașii grăbiți ai Wandei, mama lui Vlad, se auzeau deja. Unchiul Doru, mereu cu o geantă voluminoasă, părea că aduce cu el tot trecutul familiei, gata să-l reverse peste noi.

— Bună dimineața, Ilinca! Ce faci, dragă? N-ai pus încă cafeaua? a rostit Wanda, intrând ca la ea acasă. Doru a zâmbit larg, dar privirea lui mi-a spus că nu veniseră doar în vizită.

— Bună dimineața… Nu știam că veniți, am bâiguit eu, încercând să-mi maschez iritarea.

— Eh, suntem familie! Nu-i nevoie de invitație! a râs Wanda, trântind geanta pe canapea. Vlad apăru în pijama, încercând să pară relaxat.

— Mamă, nu ne-ai anunțat deloc…

— Vlad, dragule, am venit să vă ajutăm! Doru are nevoie să stea la voi câteva zile. Știi că la el acasă se renovează baia. Și eu… am zis să vă mai văd și eu!

Am simțit cum mi se taie respirația. Casa noastră mică, abia destulă pentru doi adulți și un copil de trei ani, urma să devină tabără de refugiați. M-am uitat la Vlad, sperând să spună ceva. Dar el doar a dat din umeri.

— E doar pentru câteva zile, Ilinca… a șoptit el mai târziu, când am rămas singuri în bucătărie.

— Vlad, nu mai pot. Nu e prima dată când face asta. Intră peste noi fără să întrebe. Nu avem niciun pic de intimitate!

El a oftat și a evitat privirea mea.

— E mama… Știi cum e. Nu vrea să supere.

— Dar mă supără pe mine! Pe noi! Am nevoie de spațiul meu. Avem și noi problemele noastre…

În sufragerie, Wanda deja dădea indicații:

— Ilinca, ai putea să schimbi perdelele astea? Și covorul e cam prăfuit… Doru, tu unde vrei să dormi? Pe canapea sau în camera copilului?

M-am simțit invizibilă în propria casă. Am încercat să respir adânc și să mă concentrez pe ce aveam de făcut la serviciu — lucram de acasă și aveam o ședință importantă la ora 9. Dar zgomotele din sufragerie și vocea Wandei care cerea mereu câte ceva mă făceau să simt că mă sufoc.

La prânz, când am ieșit din camera copilului unde lucrasem cu laptopul pe genunchi, am găsit-o pe Wanda răscolind dulapurile din bucătărie.

— Caut niște ceaiuri pentru Doru. Sper că nu te superi…

— Ba mă supăr! am izbucnit eu fără să vreau. E casa mea! Nu poți umbla peste tot fără să întrebi!

Wanda s-a oprit brusc și m-a privit ca și cum aș fi spus ceva de neiertat.

— Ilinca, nu te recunosc… Eu doar încerc să ajut!

— Ajutorul tău mă sufocă! Avem nevoie de spațiu. De liniște. Nu poți veni oricând vrei tu!

A urmat o tăcere grea. Doru s-a retras discret pe balcon. Vlad a venit imediat lângă mine.

— Ilinca, te rog… Nu face scandal.

— Nu fac scandal! Îmi apăr casa! De câte ori trebuie să-ți spun că nu mai suport?

Wanda a început să plângă încet.

— Eu doar voiam să fiu aproape de voi… Să vă ajut…

M-am simțit vinovată pentru o secundă. Dar apoi m-am gândit la toate dățile când Wanda a intrat peste noi fără să anunțe: când eram bolnavă și voiam doar liniște; când Vlad și cu mine încercam să petrecem timp împreună; când copilul avea febră și ea insista că știe mai bine ce trebuie făcut.

Seara, după ce Doru s-a culcat pe canapea și Wanda s-a retras în camera copilului — l-am mutat pe cel mic la noi în dormitor — am stat cu Vlad pe întuneric.

— Vlad… dacă nu pui limite acum, eu nu mai pot continua așa. Simt că nu mai am aer în casa mea.

El a tăcut mult timp.

— O să vorbesc cu mama mâine dimineață. Promit.

Nu am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate femeile care trec prin asta: soacre care cred că au drepturi nelimitate asupra vieții copiilor lor; bărbați care nu știu sau nu vor să-și apere familia nou formată; femei care ajung să se simtă străine în propriile case.

Dimineața, Vlad a vorbit cu Wanda. A fost greu — s-au ridicat voci, s-au spus vorbe grele. Dar până la urmă Wanda a acceptat să plece împreună cu Doru la sora ei din cartierul vecin.

Când ușa s-a închis în urma lor, am simțit pentru prima dată după mult timp că respir liber.

Dar rana rămâne: cât de greu e să-ți aperi granițele când familia nu știe ce înseamnă respectul? Câte compromisuri trebuie să facem până când uităm cine suntem?