Casa bunicii: Darul otrăvit

— Nu vă e rușine? Casa asta e a mea, v-am dat-o să nu ajungeți pe drumuri, nu să faceți ce vă taie capul! vocea mamei răsuna în holul mic, cu ecou printre pereții vechi ai casei bunicii. Ținea mânerul ușii cu ambele mâini, încercând să deschidă, dar yala nouă nu-i dădea voie. Eu și Naomi stăteam în sufragerie, cu inima cât un purice.

— Mamă, nu vrem să te supărăm, dar avem nevoie de intimitate. Nu poți intra oricând vrei tu, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

Naomi mă strângea de mână sub masă. De când primisem casa de la mama, viața noastră se transformase într-un șir nesfârșit de inspecții, reproșuri și amenințări voalate. Orice schimbare – o perdea nouă, o floare mutată din loc – era motiv de ceartă.

— Dacă nu vă convine, plecați! Sunt destui care ar aprecia ce le dau! a urlat mama din prag, apoi a trântit poarta de la curte.

M-am prăbușit pe scaun. Naomi a început să plângă în hohote. Nu era prima dată când mama ne amenința că ne ia casa înapoi. De fiecare dată simțeam același nod în gât, aceeași rușine și vinovăție care mă urmăreau din copilărie.

Casa bunicii era bătrână, cu grinzi groase de lemn și miros de mușețel uscat. Aici am crescut amândoi, sub ochii blânzi ai bunicii Ileana. După ce ea s-a stins, mama a moștenit casa și, într-un gest care părea generos la început, ne-a dat-o nouă. Dar odată cu cheile ne-a dat și o povară: controlul ei absolut.

— Ți-am spus că nu trebuia să acceptăm casa, mi-a șoptit Naomi într-o seară, când mama plecase după o altă ceartă.

— Și unde să fi mers? La chirie în oraș? Cu salariile noastre? Am încercat să fiu rațional, dar știam că are dreptate. Casa asta era refugiu și capcană în același timp.

Mama venea zilnic: ba cu borcane de dulceață, ba cu plase de haine vechi, ba doar ca să verifice dacă am spălat geamurile sau dacă am tuns iarba „cum trebuie”. Orice refuz era taxat ca o insultă personală.

— Nu sunteți recunoscători! V-am crescut singură după ce taică-su v-a lăsat! Voi nu știți cât am muncit pentru tot ce aveți! repeta obsesiv.

Într-o zi, după ce a găsit o poză cu mine și prietena mea pe noptieră – „Ce-i cu fata asta? O aduci aici fără să mă întrebi?” – am simțit că nu mai pot. Am vorbit cu Naomi și am decis să schimbăm yala. A fost un gest mic, dar pentru noi a însemnat totul.

Când mama a aflat, a venit val-vârtej. A bătut cu pumnii în ușă până s-au speriat vecinii. A urlat că suntem nerecunoscători, că nu merităm nimic din ce ne-a dat. Când a plecat, am rămas în liniște. Pentru prima dată după mult timp, casa era doar a noastră.

Dar liniștea era apăsătoare. În fiecare zi mă întrebam dacă am făcut bine. O iubeam pe mama – sau cel puțin pe femeia care fusese cândva blândă și caldă – dar nu mai suportam lanțurile ei invizibile.

Într-o seară, când Naomi încerca să gătească ceva simplu și eu citeam la masa din bucătărie, telefonul a sunat. Era tata – nu mai vorbisem cu el de ani buni. Vocea lui era stinsă:

— Am auzit că aveți probleme cu maică-ta… Să știi că nu e vina voastră. Ea n-a știut niciodată să lase lucrurile să curgă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Tata plecase când eram mici; mama nu-i iertase niciodată asta și ne făcea mereu să simțim că trebuie să compensăm absența lui prin ascultare oarbă.

— Ce facem acum? m-a întrebat Naomi într-o noapte târzie.

— Nu știu… Poate ar trebui să vorbim cu ea. Să-i spunem că avem nevoie de spațiul nostru.

— Și dacă ne dă afară?

Am tăcut. Era posibil. Deși casa era trecută pe numele nostru, mama găsea mereu o cale să ne facă să ne simțim chiriași în propria viață.

A doua zi am chemat-o la noi. A venit cu pași apăsați, privirea tăioasă.

— Ce vreți? Să-mi spuneți că nu mai am voie la mine acasă?

— Nu e vorba de asta… Vrem doar să avem liniște. Să putem trăi fără să ne fie frică de fiecare dată când faci o observație sau ameninți că ne iei casa…

Mama s-a uitat la noi ca la niște străini. Pentru o clipă am văzut tristețe în ochii ei.

— Voi chiar credeți că eu vreau răul vostru? Eu doar… vreau să fiți bine.

— Nu putem fi bine dacă nu ne lași să fim noi înșine…

A tăcut mult timp. Apoi s-a ridicat și a plecat fără un cuvânt. Zilele următoare n-am mai auzit nimic de la ea. Liniștea era ciudată – ca o rană care încă sângerează sub bandaj.

Au trecut luni până când mama a revenit timid în viața noastră. Nu mai venea neanunțată și nu mai făcea observații la fiecare pas. Dar ceva se rupsese între noi – poate pentru totdeauna.

Uneori mă întreb dacă merită să lupți pentru libertatea ta atunci când prețul e distanța față de cei pe care îi iubești. Poate că unele daruri vin cu prea multe condiții ca să fie cu adevărat ale tale…

Oare câți dintre noi trăim încă sub umbra părinților noștri, incapabili să ne revendicăm viața? Sau poate e nevoie de un gest radical ca să putem respira cu adevărat?