„S-ar putea să nu venim pentru el”: De ce lucrătorii din sănătate nu îi judecă pe cei care refuză să îngrijească membrii bolnavi ai familiei

Lucrez ca asistentă medicală într-o unitate de reabilitare neurologică într-un spital din București. Misiunea noastră este să ajutăm pacienții să se recupereze după accidente vasculare cerebrale, leziuni cerebrale și alte afecțiuni neurologice. În fiecare zi, vedem oameni în cele mai vulnerabile momente ale lor, luptând să recâștige controlul asupra corpurilor și minților lor. Este o muncă grea, dar și extrem de satisfăcătoare atunci când vedem pacienții noștri progresând.

Unul dintre cele mai provocatoare aspecte ale muncii noastre este ziua externării. Fiecare pacient trebuie să fie preluat de cineva la externare deoarece sunt adesea încă slăbiți și uituci. Au nevoie de cineva care să îi ajute să facă tranziția înapoi în mediul lor de acasă și să continue recuperarea. Din păcate, nu fiecare pacient are pe cineva dispus să își asume această responsabilitate.

Acum câteva săptămâni, am avut un pacient pe nume Ion. Ion avea aproape 50 de ani și suferise un accident vascular cerebral sever. Era un personaj aparte, cu tatuaje pe brațe și părul ciufulit care îl făceau să arate ca un star rock care văzuse zile mai bune. În ciuda exteriorului său dur, Ion era un suflet blând și amabil care a devenit rapid un favorit printre personal.

Pe măsură ce se apropia ziua externării lui Ion, am început să facem aranjamente pentru preluarea lui. Ion menționase că avea un frate pe nume Mihai care locuia în apropiere. L-am sunat pe Mihai pentru a-l informa despre externarea lui Ion și pentru a aranja preluarea fratelui său.

„Bună Mihai, sunt asistenta medicală Elena de la unitatea de reabilitare neurologică. Te sun în legătură cu fratele tău Ion. Este pregătit pentru externare mâine și avem nevoie de cineva care să-l preia,” i-am spus.

A urmat o pauză lungă la celălalt capăt al firului înainte ca Mihai să răspundă în cele din urmă. „Îmi pare rău, dar nu pot veni să-l iau,” a spus el sec.

Am fost surprinsă de răspunsul lui. „Există altcineva care poate veni să-l ia? Un prieten sau un alt membru al familiei?” am întrebat.

„Nu, nu este nimeni altcineva,” a răspuns Mihai. „Pur și simplu nu pot face asta.”

Puteam auzi frustrarea și tristețea în vocea lui, dar nu am insistat pentru mai multe detalii. I-am mulțumit pentru timpul acordat și am închis telefonul.

M-am dus în camera lui Ion pentru a-i da vestea. „Ion, tocmai am vorbit cu fratele tău Mihai. A spus că nu poate veni mâine să te ia,” i-am spus cu blândețe.

Fața lui Ion s-a întristat și s-a uitat în jos la mâinile sale. „Mă așteptam la asta,” a spus el încet. „Eu și Mihai nu am fost apropiați de ani de zile. Cred că speram că lucrurile vor fi diferite acum.”

A fost sfâșietor să văd dezamăgirea lui Ion, dar nu era o situație neobișnuită. Mulți dintre pacienții noștri au relații tensionate cu familiile lor sau nu au deloc familie. Este una dintre realitățile dure ale muncii noastre.

Am făcut aranjamente pentru ca Ion să fie transferat la un azil local până când va putea găsi o soluție mai permanentă. Nu era ideal, dar era cel mai bun lucru pe care îl puteam face în aceste circumstanțe.

Ca lucrători din sănătate, nu îi judecăm pe cei care refuză să îngrijească membrii bolnavi ai familiei lor. Înțelegem că fiecare are motivele și luptele sale. Uneori, oamenii pur și simplu nu au capacitatea emoțională sau fizică de a-și asuma un rol atât de solicitant. Nu este locul nostru să judecăm; misiunea noastră este să oferim cea mai bună îngrijire posibilă pacienților noștri și să îi sprijinim în orice mod putem.

Povestea lui Ion este doar una dintre multele pe care le întâlnim în munca noastră. Este un memento că nu toată lumea are un sistem de sprijin pe care să se bazeze și uneori oamenii sunt lăsați să navigheze singuri prin recuperarea lor. Este o realitate sobering, dar este una cu care ne confruntăm zilnic în unitatea noastră.