„Mă Sună Zilnic să Îmi Verifice Starea de Sănătate”: Dar Pare Gol, Poate e Totul Despre Moștenire

Liliana stătea liniștită în sufrageria ei modestă, ticăitul blând al ceasului de perete umplând tăcerea pe care gândurile ei nu o puteau. Era ziua ei de 78 de ani, iar camera era lipsită de orice sărbătoare. Ochii ei, cândva plini de speranță, acum rătăceau adesea spre telefonul de pe micuța masă de lemn de lângă ea, dorindu-se să sune.

Copiii ei, Nicolae, Bogdan și Elena, crescuseră în adulți pe care abia îi recunoștea. Nicolae, cel mai mare, era un avocat ocupat în București; Bogdan se mutase în Cluj și se investise în lumea tehnologiei; iar Elena, singura ei fiică, era consultant de marketing în Timișoara. Viețile lor erau pline, vizitele lor rare.

Soțul Lilianei plecase cu mulți ani în urmă, lăsând-o să își crească singură cei trei copii. Își vărsase inima și sufletul pentru a se asigura că au tot ce le trebuie, adesea pe cheltuiala propriilor nevoi și visuri. Acum, pe măsură ce stătea singură de ziua ei, nu putea să nu simtă un junghi de regret amestecat cu singurătatea ei.

Telefonul a sunat în cele din urmă, smulgând-o pe Liliana din reverie. Era Nicolae.

„La mulți ani, mamă! Cum te simți astăzi?” Vocea lui era veselă, dar pentru Liliana, suna repetitiv.

„Mă simt bine, dragul meu. Mulțumesc că ai sunat,” a răspuns Liliana, mascând dezamăgirea din vocea ei cu o ușurință exersată.

„Asta e minunat de auzit, mamă. Ascultă, am fost foarte ocupat cu un caz mare, dar am vrut să verific. Ah, și Bogdan și Elena îți transmit salutări. Discutam cu toții despre cum trebuie să gestionăm lucrurile când… ei bine, știi tu, când va veni vremea.”

Liliana a simțit un frig așezându-se în pieptul ei. „Vremea pentru ce, Nicolae?”

„Știi tu, când trebuie să ne ocupăm de moștenirea ta și alte afaceri,” a spus Nicolae, un ton de nerăbdare înfiripându-se în vocea lui.

Inima Lilianei s-a lăsat. Deci, despre asta era apelul de ziua ei. Nu dintr-o preocupare autentică, ci un memento al mortalității ei și ce însemna asta pentru ei.

„Văd. Asta e tot pentru ce ai sunat de ziua mea, Nicolae?” Vocea ei era blândă, durerea evidentă în ciuda eforturilor ei.

A fost o pauză la celălalt capăt. „Nu, desigur că nu, mamă. Doar am crezut că e important să menționez. Oricum, trebuie să plec. Vorbim curând, bine? Te iubesc.”

„Și eu te iubesc,” a șoptit Liliana în telefon, dar Nicolae deja închisese.

Restul zilei de naștere a trecut în tăcere. Bogdan și Elena au trimis mesaje text cu urări de ziua de naștere, dar golul așteptat roadea în Liliana. Își dădea seama că copiii ei o vedeau nu ca pe o mamă de prețuit, ci ca pe o sarcină viitoare de gestionat, un memento al responsabilităților pe care ar prefera să nu le înfrunte.

Pe măsură ce noaptea cădea, Liliana a stins luminile și s-a îndreptat spre pat. Ziua îi confirmase temerile; dragostea și grija pe care spera că o păstrează copiii ei pentru ea păreau umbrite de preocuparea lor pentru moștenirea ei. În liniștea camerei ei, Liliana și-a permis să plângă, jelind nu doar sfârșitul unui alt an, ci și pierderea familiei pe care credea că o cunoștea.