„Bunicii Pot Ajuta, Dar Nu Trebuie Să Fie Bone,” a Spus o Mamă Care Lucrează

Andreea a fost întotdeauna o persoană ambițioasă. A urcat pe scara corporativă cu determinare și curaj, fără să lase nimic să-i stea în cale. Când a aflat că este însărcinată, a fost copleșită de bucurie, dar și anxioasă cu privire la cum va reuși să îmbine jobul solicitant cu rolul de mamă. Mama ei, Elena, a fost mereu o figură de sprijin în viața ei, iar Andreea a presupus că va interveni natural pentru a o ajuta cu bebelușul.

„Bunicii pot ajuta, dar nu trebuie să fie bone,” i-a spus Elena într-o seară la cină. Andreea a fost surprinsă. Întotdeauna și-a imaginat că mama ei va fi acolo pentru a o sprijini în acest nou capitol al vieții sale. Elena a continuat: „Mi-am crescut copiii, iar acum e rândul tău. Te voi ajuta când pot, dar am și eu viața mea.”

Andreea a dat din cap, încercând să-și ascundă dezamăgirea. Înțelegea perspectiva mamei sale, dar nu putea să nu se simtă puțin abandonată. A lucrat până în ultima clipă a sarcinii, mergând direct de la birou la sala de nașteri. Gândul de a gestiona totul singură era copleșitor.

Pe măsură ce săptămânile treceau, Andreea se simțea mai copleșită decât anticipase. Jobul ei era solicitant, iar nopțile nedormite cu un nou-născut își puneau amprenta asupra ei. A apelat la Elena pentru ajutor, dar mama ei era mereu ocupată cu propriile activități—cursuri de yoga, cluburi de lectură și întâlniri sociale.

Elena le spunea adesea prietenilor și familiei cât de mult o ajută pe Andreea, dar în realitate implicarea ei era minimă. Ocazional trecea pe la ea pentru o vizită scurtă sau aducea o masă, dar nu rămânea niciodată suficient de mult pentru a oferi un sprijin real.

Andreea se simțea din ce în ce mai izolată. Soțul ei, Mihai, era susținător, dar avea și el un job solicitant care necesita ore lungi. Au încercat să angajeze o bonă, dar găsirea unei îngrijiri de încredere pentru copil era o provocare. Performanța Andreei la muncă a început să sufere și se temea că cariera ei ar putea fi în pericol.

Într-o noapte deosebit de grea, în timp ce legăna bebelușul care plângea pentru a-l adormi, Andreea a izbucnit în lacrimi. Se simțea ca și cum ar eșua atât ca mamă, cât și ca profesionistă. A sunat-o pe Elena, sperând la puțină alinare și sfaturi.

„Mamă, chiar am nevoie de ajutorul tău,” a implorat Andreea. „Mă chinui să țin pasul cu totul.”

Elena a oftat la celălalt capăt al firului. „Andreea, ți-am spus de la început că am propria mea viață. Trebuie să te descurci singură.”

Andreea a închis telefonul simțindu-se mai singură ca niciodată. A realizat că nu se putea baza pe mama ei pentru sprijinul de care avea disperată nevoie. Trebuia să găsească o altă modalitate de a face față situației.

În următoarele luni, Andreea a luat câteva decizii dificile. Și-a redus orele de muncă și a acceptat un rol mai puțin solicitant în cadrul companiei. Nu era ceea ce își imaginase pentru ea însăși, dar îi permitea să se concentreze mai mult pe copilul ei.

În ciuda acestor ajustări, presiunea asupra bunăstării mentale și emoționale a Andreei era imensă. Îi lipsea camaraderia de la locul de muncă anterior și simțea un sentiment de pierdere pentru cariera pe care muncise atât de mult să o construiască. Relația cu Mihai a început și ea să sufere pe măsură ce amândoi se străduiau să facă față noilor dinamici ale vieții lor.

Andreea se gândea adesea la cuvintele mamei sale: „Bunicii pot ajuta, dar nu trebuie să fie bone.” Înțelegea că Elena avea tot dreptul să-și trăiască propria viață, dar asta nu făcea situația mai ușoară.

În cele din urmă, Andreea a învățat să navigheze maternitatea în propriile sale condiții. Nu era finalul fericit pe care îl sperase, dar era o realitate pe care ajunsese să o accepte. A găsit alinare în micile victorii—primul zâmbet al bebelușului ei, o zi reușită la muncă—și a luat fiecare zi pe rând.