„Ar trebui să câștigi pentru locul tău, nu să aștepți ajutoare de la mama ta,” a spus tatăl meu vitreg care nu are nimic în afară de hainele lui

Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge în această situație. Mă numesc Andreea și am 25 de ani. Locuiesc cu mama mea și noul ei soț, Victor. Victor s-a mutat la noi acum un an și, de atunci, viața mea a fost un carusel de emoții.

Victor este un bărbat la sfârșitul anilor 40 care, sincer vorbind, nu are prea multe lucruri la activ. A intrat în viețile noastre cu nimic altceva decât hainele de pe el și câteva obiecte personale. În ciuda lipsei sale de stabilitate financiară, nu are nicio reținere în a-mi spune cum să-mi trăiesc viața.

Într-o seară, în timp ce stăteam în sufragerie și căutam oferte de muncă pe laptop, Victor a intrat. Avea acea privire arogantă care mereu îmi făcea sângele să fiarbă. „Andreea,” a început el, „ar trebui să câștigi pentru locul tău, nu să aștepți ajutoare de la mama ta.”

M-am uitat la el, încercând să-mi păstrez calmul. „Fac tot ce pot, Victor. Nu e ușor să găsești un loc de muncă acum.”

A râs ironic. „Asta e doar o scuză. Când aveam vârsta ta, deja trăiam pe cont propriu și îmi făceam un drum în lume.”

Nu m-am putut abține să nu dau ochii peste cap. „Da, și uite unde ești acum,” am murmurat sub respirație.

„Ce ai spus?” a răspuns el iritat.

„Nimic,” am replicat, nevrând să escaladez situația.

Victor și-a continuat lecția, spunându-mi cum trebuie să fiu mai independentă și să nu mai depind de mama pentru orice. Era enervant. Iată un bărbat care nu a contribuit cu nimic la gospodăria noastră, dar se simțea îndreptățit să-mi dicteze cum ar trebui să-mi trăiesc viața.

Mama mea, binecuvântată fie ea, încerca să medieze între noi. Îmi spunea adesea să am răbdare cu Victor, spunând că doar încearcă să ajute. Dar nu se simțea ca un ajutor. Se simțea ca o critică constantă și judecată.

Într-o zi deosebit de proastă, tocmai mă întorsesem de la un interviu de muncă care nu mersese bine. Mă simțeam învinsă și vulnerabilă. De îndată ce am intrat pe ușă, Victor era acolo, gata să mă atace.

„Cum a fost?” a întrebat el, deși tonul lui sugera că deja știa răspunsul.

„Nu grozav,” am admis.

A clătinat din cap dezamăgit. „Trebuie să te străduiești mai mult, Andreea. Nu poți trăi pe spatele mamei tale la nesfârșit.”

Asta a fost picătura care a umplut paharul. „Nu ai dreptul să-mi vorbești așa!” am strigat. „Tu nu contribui cu nimic la această gospodărie! Tu ești cel care trăiește pe spatele mamei mele!”

Fața lui Victor s-a înroșit de furie. „Cum îndrăznești să-mi vorbești așa! Încerc să te ajut!”

„Să mă ajuți? Prin a mă umili de fiecare dată când ai ocazia? Asta nu e ajutor, Victor. Asta e doar hărțuire.”

Mama mea a intrat în grabă, încercând să ne calmeze pe amândoi. „Vă rog, opriți-vă din certat,” ne-a implorat ea.

Dar era prea târziu. Rănile erau deja făcute. Am fugit în camera mea, trântind ușa în urma mea. M-am simțit prinsă și fără speranță. Oricât de mult m-aș fi străduit, părea că nimic nu era suficient de bun pentru Victor.

Zilele s-au transformat în săptămâni și tensiunea din casă a crescut doar mai mult. Am continuat să caut un loc de muncă, dar presiunea constantă din partea lui Victor făcea aproape imposibil să rămân motivată. Relația mea cu mama a suferit și ea, deoarece ea se străduia să-și echilibreze loialitatea față de soțul ei și dragostea pentru fiica ei.

În cele din urmă, nu a existat o rezolvare fericită. Victor a rămas o pacoste în viața mea și am continuat să mă simt ca un eșec în ochii lui. Situația mi-a afectat sănătatea mintală, lăsându-mă mai izolată și mai învinsă ca niciodată.