Când a venit criza financiară, „sfatul de aur” al soacrei a fost tot ce am primit

Viața poate surprinde când te aștepți mai puțin. Soțul meu, Radu, și cu mine făceam tot ce puteam pentru a ne gestiona finanțele cât mai bine, trăind modest într-un mic oraș din România. Amândoi lucram cu normă întreagă, dar din cauza costurilor crescute ale vieții și a facturilor neașteptate pentru tratamentul fiicei noastre, Mia, ne-am găsit într-o situație dificilă. A fost prima dată în căsnicia noastră când nu am putut plăti rata la ipotecă. Stresul și anxietatea legate de posibilitatea de a pierde casa erau copleșitoare.

Am fost întotdeauna prea mândri pentru a cere ajutor financiar, dar timpurile disperate necesitau măsuri disperate. Mama lui Radu, Elisabeta, se mutase cu mulți ani în urmă într-o parte mai înstărită a țării. Adesea povestea despre stilul ei de viață confortabil și despre înțelepciunea financiară pe care o acumulase de-a lungul anilor. Având în vedere situația noastră, ne-am înghițit mândria și am decis să o rugăm de ajutor.

Elisabeta nu oferise niciodată ajutor financiar înainte, în afara unui cadou ocazional de ziua lui Radu, de obicei o sumă modestă de bani. Speram că explicându-i situația noastră dificilă, o va determina să ne ofere sprijin. Până la urmă, era vorba despre a păstra un acoperiș deasupra capului nepoatei sale.

Radu a sunat-o într-o seară, după ce Mia a adormit. Am auzit ezitarea în vocea lui când i-a explicat situația Elisabetei. De la celălalt capăt al liniei a urmat o pauză lungă, înainte ca ea să vorbească în cele din urmă. În loc să ne ofere ajutorul financiar atât de necesar, Elisabeta a început să ne predice despre responsabilitatea financiară. Vorbea despre importanța economisirii pentru zile negre și reducerea cheltuielilor inutile. Sfatul ei „de aur” a fost să vindem mașina și să folosim transportul public, ignorând complet faptul că transportul public era aproape inexistent în micul nostru oraș, iar mașina era necesară pentru muncă.

Conversația s-a încheiat cu promisiunea Elisabetei de a ne trimite o carte despre planificarea financiară, ceea ce părea o palmă în fața nevoilor noastre imediate. Radu și cu mine am stat în tăcere, greutatea situației noastre părând și mai apăsătoare decât înainte. Căutam salvare, dar am primit o carte despre cum să înotăm.

În săptămânile următoare, am făcut tot ce ne-a stat în putință pentru a strânge bani pentru ipoteca noastră. Am vândut lucruri de care nu aveam nevoie, am redus toate cheltuielile noastre, iar Radu a luat ture suplimentare la muncă. În ciuda eforturilor noastre, nu a fost suficient. Banca a început procesul de executare silită a casei noastre, iar noi am fost nevoiți să ne mutăm la sora mea, Eva, și la soțul ei, Alexandru.

Cartea Elisabetei despre planificare financiară a ajuns prin poștă în ziua în care ne-am mutat din casa noastră. A rămas neînchisă într-o cutie cu lucrurile noastre, ca un amintire dureroasă a ajutorului pe care îl așteptam, dar pe care nu l-am primit niciodată. Relațiile noastre cu Elisabeta au devenit tensionate, iar această experiență ne-a făcut să ne simțim mai izolați decât oricând.

În cele din urmă, am înțeles că uneori ajutorul pe care îl aștepți de la familie poate veni în forme departe de ceea ce ai nevoie. Și uneori deloc.