„Putem decide cum să trăim fără sfaturile tale,” i-a spus Aria soacrei sale

Aria și Nicolae fuseseră iubiții perfecti din liceu, povestea lor de dragoste desfășurându-se ca o carte bine citită pe care toată lumea dorea să o citească. După șase ani de căsnicie, însă, paginile poveștii lor începuseră să se îngălbenească și să se rupă, în special pe margini, acolo unde mama lui Nicolae, Viorica, își lăsa amprentele.

Viorica era o femeie impunătoare, cu ochi pătrunzători și o limbă și mai ascuțită. Avea opinii despre tot – de la modul în care Aria gătea și se îmbrăca, până la cum ar trebui Nicolae să-și petreacă weekendurile. La început, Aria a încercat să vadă asta ca pe o protecție exagerată a Vioricăi față de singurul ei fiu, dar pe măsură ce anii treceau, sfaturile nesolicitate începeau să o irite.

Era o dimineață însorită de sâmbătă când a cedat ultima picătură. Aria și Nicolae au invitat-o pe Viorica la brunch, sperând să se bucure de o masă liniștită de weekend. Dimineața începuse plăcut, până când Viorica a început cu obișnuitele ei critici.

„De ce aranjezi masa în acest mod, Aria? Nicolae obișnuia să iubească când o aranjam eu cu tacâmurile aliniate exact așa,” a comentat Viorica, rearanjând ustensilele pe care Aria le pusese.

Aria și-a mușcat limba și a forțat un zâmbet, turnând suc de portocale în pahare. Nicolae, observând tensiunea, a încercat să schimbe subiectul. „Mamă, Aria lucrează la un proiect nou la serviciu. E ceva foarte interesant.”

Dar Viorica a fost neînduplecată. „Asta e frumos, dragă, dar serios, Aria, nu crezi că ai fi mai fericită concentrându-te pe a începe o familie? Nu mai ești atât de tânără, și știu că Nicolae își dorește copii.”

Ariana, care sosise tocmai la timp pentru a auzi ultima remarcă, a văzut cum fața Ariei se schimbă. Știa că prietena ei se lupta cu presiunea de a echilibra aspirațiile profesionale cu așteptările vieții de familie.

„Ce își doreau? De ce nu au spus nimic mai devreme?” a șoptit Ariana Ariei în timp ce strângeau vasele, referindu-se la cerințele nespuse care păreau să plutească ca niște fantome la întâlnirile lor.

„Niciodată nu s-au abținut, iar apoi răbdarea mea a cedat!” a mărturisit Aria, vocea ei abia depășind un șuierat.

Punctul culminant a venit când Viorica a criticat noua tunsoare a Ariei, un stil pe care era entuziasmată să-l încerce. „Oh, Aria, ce ai făcut cu părul tău frumos? Nicolae, nu i-ai spus că arăta mai bine cu el lung?”

Nicolae, de obicei mediatorul, a rămas tăcut, ochii lui cerând pace. Aria, cu fața roșie de umilință și furie, în cele din urmă s-a ridicat. „Putem decide cum să trăim fără sfaturile tale, Viorica,” a spus ea, vocea ei fiind fermă, dar rece.

Camera a căzut în tăcere. Viorica, luată prin surprindere, s-a ridicat, scaunul ei răcnind aspru pe podea. „Ei bine, pot să văd când nu sunt dorită,” a spus ea rigidă, luându-și poșeta.

Când Viorica a plecat, ușa închizându-se în urma ei părea definitivă. Nicolae, prins între cele două femei importante din viața lui, a privit neajutorat spre Aria. Dar ceva se schimbase, o ruptură care nu putea fi ușor reparată. Aria știa că lucrurile nu vor mai fi la fel. Îl iubea pe Nicolae, dar în timp ce privea mașina îndepărtându-se de casa lor, se întreba dacă povestea lor, ca vechea lor carte uzată, era destinată să se destrame dincolo de reparație.