„Mamele noastre găteau indiferent de situație, iar tu ești doar leneșă”: Plângerea unui soț înfometat

Ioana a admirat întotdeauna modul în care soțul ei, Andrei, părea să întruchipeze partenerul perfect. Era atent, adesea surprinzând-o cu flori „doar pentru că”, și era mereu acolo să o ia de la turele de noapte de la spital, unde lucra ca asistentă medicală. Părinții ei, Livia și Horia, l-au îndrăgit imediat, lăudându-i natura grijulie și modul în care părea să o pună pe Ioana pe primul loc.

Însă, pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, gesturile fermecătoare care o cuceriseră pe Ioana au început să pară o mască pentru un alt tip de personalitate. Schimbarea în comportamentul lui Andrei a fost subtilă la început, observabilă doar în momentele private, departe de ochii aprobatori ai părinților ei.

Într-o seară rece de decembrie, adevărata încercare a relației lor a ieșit la iveală. Ioana tocmai ajunsese acasă după un schimb epuizant de 12 ore. Spitalul fusese copleșit, sezonul gripei era în plină desfășurare, și tot ce își dorea era să se prăbușească în pat. Când și-a lăsat cheile pe blatul din bucătărie, l-a observat pe Andrei, relaxându-se pe canapea, cu ochii ațintiți asupra televizorului.

„Hei, în sfârșit ai ajuns acasă,” a spus Andrei, fără să-și ia ochii de la ecran. „Mi-e foame, Ioana. Ce e de cină?”

Umerii Ioanei s-au lăsat în jos. „Andrei, sunt epuizată. Putem să comandăm ceva în seara asta?”

Andrei a oprit televizorul și s-a ridicat, ridicând ușor tonul. „Știi, Ioana, mamele noastre reușeau să gătească indiferent de circumstanțe. Se pare că tu ești doar leneșă.”

Șocată, Ioana a simțit cum se formează un nod în stomac. Nu era prima dată când Andrei făcea astfel de comentarii, dar în seara aceea, răbdarea ei era la limită. „Andrei, nu-mi vine să cred că poți să spui asta. Am fost în picioare toată ziua, ajutând oameni, salvând vieți. Nu sunt leneșă.”

Andrei a râs batjocoritor, „Salvând vieți? Doar distribui medicamente și iei temperaturi. Nu e așa de greu. Mama mea lucra cu normă întreagă și totdeauna avea cina pregătită. Tu nici măcar asta nu poți să faci.”

Camera s-a răcit odată cu cuvintele lui, iar Ioana a simțit un fior pe șira spinării. Acesta nu era bărbatul cu care crezuse că s-a căsătorit. Bărbatul care părea atât de grijuliu și atent acum o minimaliza pe ea și profesia ei, și oboseala ei.

„Mă duc la culcare,” a spus Ioana încet, vocea ei fiind abia un șoaptă. „Putem vorbi despre asta mâine.”

Dar conversația pentru ziua următoare nu a mai avut loc. În săptămânile următoare, distanța dintre ei a crescut. Remarci ocazionale ale lui Andrei au devenit frecvente, iar epuizarea Ioanei s-a transformat în deziluzie. Părinții ei au observat schimbarea, laudele lor anterioare transformându-se în șoapte îngrijorate.

Într-o seară ploioasă din martie, Ioana și-a făcut bagajele. A lăsat un bilet pe blatul din bucătărie, lângă un vas cu flori ofilite pe care Andrei le adusese acasă cu o săptămână în urmă. „Trebuie să-mi regăsesc fericirea,” a scris ea. „Aceasta nu este sănătos pentru niciunul dintre noi.”

Ioana a condus spre casa prietenei sale, Aria, luminile orașului estompându-se prin ochii ei plini de lacrimi. Privind înapoi la viața pe care o lăsa în urmă, și-a dat seama că bărbatul cu care se căsătorise nu era bărbatul pe care îl părăsea. Florile fuseseră frumoase, dar nu puteau compensa pentru spinii lor.