Între Visuri și Așteptări: Povestea Anei și Laptopul Mult Dorit

— Ana, iar stai cu ochii în ecranul ăla? Nu vezi că avem nevoie de tine la bucătărie? Glasul mamei răsună din hol, tăios, ca o lamă care taie liniștea după-amiezii. Mă uit la laptopul meu nou, încă strălucitor, cu tastele care miros a plastic proaspăt. Îl ating ușor, ca pe o comoară ascunsă. M-am luptat pentru el, am muncit două veri la rând la supermarketul din colț, am refuzat ieșiri cu prietenii, am numărat fiecare leu. Și acum, când în sfârșit îl am, simt că nu am voie să mă bucur de el.

— Vin imediat, mamă! răspund, încercând să-mi ascund iritarea. Dar știu că nu e doar despre bucătărie. E despre faptul că, în ochii lor, laptopul ăsta e un moft. Un capriciu modern, nu o investiție în viitor.

Tata intră în cameră fără să bată. Are privirea aceea grea, de om obosit de viață și de griji. — Ana, tu chiar crezi că o să-ți găsești de lucru cu prostiile astea? Pe vremea mea, lumea muncea cu mâinile, nu cu butoanele.

Îmi mușc buza de jos. — Tata, lumea s-a schimbat. Toți colegii mei lucrează pe calculator. Dacă vreau să fac ceva mai mult decât să vând pâine la magazin…

— Nu te mai lua după toți! Ce-ai avea dacă ai rămâne aici? Un serviciu sigur, aproape de familie. Ce-ți trebuie mai mult?

Mă simt prinsă între două lumi. Pe de o parte, visul meu: să ajung programatoare, să plec la București sau poate chiar mai departe. Pe de altă parte, așteptările lor: să rămân aici, să mă mărit cu un băiat cuminte din oraș și să duc mai departe tradiția familiei.

Seara, la cină, discuția se reaprinde. Fratele meu mai mic, Radu, râde: — Las-o pe Ana, poate ne face și nouă un robot care să spele vasele!

Mama oftează: — Nu știu ce s-a ales de copiii din ziua de azi. Pe vremea mea, fetele visau la rochii de mireasă, nu la calculatoare.

Simt cum mă sufoc. Mă ridic brusc de la masă și fug în camera mea. Închid ușa și mă las pe podea, cu spatele lipit de lemnul rece. Lacrimile îmi curg fără să le pot opri. De ce nu pot să fiu acceptată așa cum sunt? De ce trebuie mereu să aleg între ce vreau eu și ce vor ei?

În noaptea aceea nu dorm aproape deloc. Mă gândesc la toate sacrificiile făcute: orele suplimentare la supermarket, notele bune la școală, prieteniile pierdute pentru că nu aveam timp sau bani să ies cu ei. Și totuși, nimic din toate astea nu pare să conteze pentru ai mei.

A doua zi primesc un mesaj de la Irina, colega mea cea mai bună: „Ana, ai văzut? S-au deschis înscrierile pentru internship-ul ăla la București! Hai să aplicăm împreună!”

Simt cum inima îmi bate mai tare. E șansa mea! Dar știu deja ce urmează dacă le spun părinților.

Seara îi adun pe toți în sufragerie. — Vreau să vă spun ceva important. Am găsit un internship la București. Dacă sunt acceptată, aș vrea să merg.

Tata se ridică brusc: — Nu se poate! Cine te ține acolo? Cu ce bani trăiești? Și dacă pățești ceva?

Mama începe să plângă: — Ana, tu chiar vrei să ne lași singuri? Noi pentru cine am muncit toată viața?

Radu mă privește cu ochii mari: — O să te întorci?

Nu știu ce să răspund. Mă simt vinovată pentru că vreau altceva decât ce au avut ei. Dar simt și furie: de ce trebuie să port povara viselor lor neîmplinite?

În zilele următoare atmosfera devine apăsătoare. Mama nu-mi mai vorbește decât strictul necesar. Tata mă privește ca pe un străin. Radu încearcă să mă facă să râd, dar nu reușește.

Într-o seară mă sună Irina: — Ana, ai aplicat?

— Nu încă… Nu știu dacă are rost.

— Ana! Nu lăsa pe nimeni să-ți fure visul! Nici măcar pe ai tăi.

Cuvintele ei mă trezesc din amorțeală. În noaptea aceea aplic pentru internship. A doua zi primesc răspuns: sunt acceptată!

Le spun părinților cu voce tremurată. Tata pleacă din cameră fără un cuvânt. Mama plânge din nou.

În ziua plecării mele spre București, mama mă îmbrățișează strâns: — Ai grijă de tine… Să nu uiți niciodată cine ești și de unde vii.

În trenul care mă duce spre necunoscut, privesc pe geam și încerc să-mi adun gândurile. Oare am făcut bine? Oare merită să-ți urmezi visul chiar dacă îi rănești pe cei dragi?

Poate că fiecare generație are propriile lupte și propriile vise neînțelese. Dar oare cât din ceea ce suntem vine din curajul de a merge pe drumul nostru?