Între datorie și libertate: Povestea mea, Vlad

— Vlad, iar ai întârziat cu rata la bancă! Ce-o să facem dacă ne dau afară din casă? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de aburii anilor. Era a treia oară luna asta când mă trezeam cu inima strânsă, știind că nu am destui bani să acopăr toate datoriile. Tata stătea la masă, cu ochii în ceașca de cafea, evitând privirea mea. Sorina, sora mea mai mică, își făcea ghiozdanul în tăcere, încercând să nu deranjeze furtuna care se abătuse peste noi.

Am inspirat adânc și am încercat să-mi păstrez calmul. — O să rezolv eu, mamă. Ca de obicei. Nu te mai stresa. Dar în sufletul meu simțeam cum se adună o oboseală veche, ca o ceață groasă care nu se mai ridică.

De când tata a rămas fără serviciu, totul a căzut pe umerii mei. Aveam 28 de ani și lucram la o firmă de curierat din București. Salariul era mic, orele lungi, iar visurile mele — să devin fotograf, să călătoresc, să iubesc fără griji — păreau tot mai departe. În fiecare lună jonglam cu facturi, rate și promisiuni făcute familiei. Niciodată nu era destul.

Într-o seară, după ce am terminat tura, m-am întâlnit cu Radu, cel mai bun prieten al meu din liceu. — Vlad, tu când ai făcut ultima dată ceva doar pentru tine? m-a întrebat el, uitându-se la mine peste paharul de bere. Am râs amar. — Nu-mi permit luxul ăsta. Dacă nu eu, atunci cine?

— Dar tu? Tu unde ești în toată povestea asta? Nu vezi că te pierzi? Radu avea dreptate. M-am uitat la mâinile mele crăpate de frig și la cearcănele din oglindă. Nu mai eram eu.

Într-o zi de duminică, mama a venit la mine cu ochii roșii de plâns. — Vlad, trebuie să ne ajuți iar. Sorina are nevoie de bani pentru excursia la munte cu școala. Știu că nu avem, dar nu vreau să fie singura care rămâne acasă.

Am simțit cum mă sufoc. — Mamă, nu pot! Nu mai pot! Am urlat fără să vreau. Toți au amuțit. Tata s-a ridicat brusc și a ieșit afară. Sorina a început să plângă încet. Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat-o.

— Cum poți să spui așa ceva? Noi suntem familia ta! Ai uitat cine te-a crescut? Am simțit o vinovăție cumplită, dar și o furie mocnită. De ce trebuia mereu să fiu eu salvatorul? De ce nu putea tata să caute un alt job? De ce Sorina nu putea înțelege că uneori trebuie să renunți?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru vechiul Vlad. Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat slab. Mi-am dat seama că dacă nu schimb ceva, o să mă pierd de tot.

A doua zi am vorbit cu șeful meu și i-am spus că vreau să lucrez doar part-time. Salariul urma să scadă, dar aveam nevoie de timp pentru mine. Am început să fac poze prin oraș și să le postez online. La început nimeni nu le băga în seamă, dar încet-încet au apărut aprecieri și chiar câteva colaborări mici.

Acasă era război rece. Mama abia îmi vorbea, tata mă ignora complet, iar Sorina mă privea ca pe un străin. Într-o seară am găsit-o plângând în camera ei.

— Vlad, îmi pare rău că te-am pus într-o situație grea… Dar mi-e dor de fratele meu care râdea cu mine la desene animate… Nu știu ce s-a întâmplat cu noi.

Am îmbrățișat-o și i-am spus: — Nici eu nu știu, Sori… Poate am uitat că suntem oameni înainte să fim eroi.

Cu timpul, familia a început să accepte schimbarea mea. Tata a găsit un job ca paznic la un supermarket. Mama a început să facă prăjituri pentru vecini și să câștige niște bani în plus. Sorina s-a maturizat brusc și a învățat să nu mai ceară orice cu orice preț.

Eu? Eu am început să trăiesc din nou. Am avut prima expoziție foto într-o cafenea mică din centru. Am cunoscut-o pe Ana, o fată care mi-a arătat că pot fi iubit fără să fiu salvatorul tuturor.

Dar uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei dragi până uităm cine suntem? Și când vine momentul să spunem „ajunge”? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…