Despărțirea de mama: Lupta mea pentru propria viață și căsnicie

— Nu poți să faci așa ceva, Irina! Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică mătușa Lenuța?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu miros de ciorbă și ceapă prăjită. Stătea în fața mea, cu mâinile în șolduri, privindu-mă ca și cum tocmai anunțasem sfârșitul lumii. Aveam 32 de ani, eram căsătorită de trei, dar în acel moment mă simțeam din nou ca o fetiță prinsă cu mâța-n sac.

— Mama, nu mai pot. Trebuie să vorbesc cu Vlad. Nu e normal să vii aici în fiecare zi, să ne spui cum să ne trăim viața.

Ea a oftat teatral, s-a așezat pe scaunul vechi, scârțâitor, și a început să plângă încet, cu lacrimi mari, grele. Știam teatrul ăsta pe de rost. Îl văzusem de zeci de ori: când am vrut să merg la facultate în alt oraș, când am refuzat să mă tund scurt, când am ales să mă mărit cu Vlad, „băiatul ăla de la blocul vecin, fără stare”.

— Eu am vrut doar binele tău, Irina. Dacă nu eram eu, cine știe unde ajungeai…

M-am ridicat brusc, simțind cum mi se strânge stomacul. Vlad era la muncă, dar știam că se va întoarce acasă și va găsi aceeași atmosferă apăsătoare. În ultima vreme, certurile dintre noi deveniseră tot mai dese. El îmi reproșa că nu știu să spun „nu”, că mama e mereu între noi, că nu avem intimitate. Eu încercam să-l apăr pe fiecare, dar mă simțeam sfâșiată.

În seara aceea, după ce mama a plecat trântind ușa, Vlad m-a privit lung:

— Irina, cât mai putem trăi așa? Eu nu mai rezist. Parcă suntem trei în casă, nu doi.

Am izbucnit în plâns. Nu voiam să aleg între ei. Mama fusese stâlpul meu toată viața; tata murise devreme și ea mă crescuse singură, cu sacrificii. Dar Vlad era omul pe care îl iubeam și cu care voiam să-mi fac un viitor.

— Nu pot să-i spun să nu mai vină… Se supără. Nu vreau să sufere.

— Dar eu? Eu nu contez? Irina, trebuie să-ți iei viața în mâini!

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice reproș al mamei. Am dormit prost în noaptea aia. M-am trezit devreme și am privit pe geam blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. M-am întrebat: când am devenit atât de dependentă de aprobarea mamei? De ce nu pot trăi fără să-i cer voie pentru orice?

A doua zi am încercat să-i explic mamei că trebuie să ne vedem mai rar. A început iar cu lacrimile:

— Deci acum ai bărbat și nu-ți mai trebuie mamă! Așa-i? Toate sunteți la fel… După ce vă măritați, uitați cine v-a crescut!

Am simțit o furie mocnită crescând în mine. Nu era drept! Nu voiam să o rănesc, dar nici nu puteam continua așa. Vlad devenise tot mai distant; într-o seară chiar a dormit pe canapea.

— Dacă nu pui limite cu mama ta, eu plec! mi-a spus el răspicat.

Atunci am realizat că risc să pierd totul: și soțul, și liniștea mea interioară. Am început să merg la terapie — o rușine pentru mulți din familia noastră. Dar psiholoaga m-a ajutat să văd cât de mult control avea mama asupra mea și cât de mult îmi dictase viața.

Au urmat luni grele. Mama nu vorbea cu mine decât monosilabic sau îmi trimitea mesaje pasiv-agresive: „Sper că ești fericită acum fără mine”, „Să nu uiți cine te-a crescut”. Vlad era răbdător, dar vedeam că suferă și el.

Într-o zi am primit un telefon de la mama:

— Am avut tensiune mare azi-noapte… N-ai venit deloc pe la mine! Dacă pățeam ceva?

Am simțit vinovăția ca un pumn în stomac. Dar am respirat adânc și i-am spus:

— Mama, te iubesc, dar trebuie să înveți să ai grijă de tine. Eu am propria mea familie acum.

A urmat o tăcere lungă la telefon. Apoi a oftat:

— Poate ai dreptate… Dar mi-e greu fără tine.

Am plâns după ce am închis. Dar pentru prima dată simțeam că respir. Vlad m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Sunt mândru de tine.

Relația cu mama s-a schimbat încet-încet. Nu mai venea zilnic; uneori ne certam încă, dar încercam să vorbim deschis. Căsnicia mea s-a întărit; am început să-l văd pe Vlad ca pe un partener egal, nu ca pe cineva care trebuia mereu împăcat între două lumi.

Uneori încă mă întreb dacă am făcut bine. Dacă n-am rănit-o prea tare pe mama sau dacă n-am pierdut ceva esențial din legătura noastră. Dar știu că altfel m-aș fi pierdut pe mine.

Oare câte dintre noi trăim viețile altora din frică sau vinovăție? Când vine momentul să ne rupem pământul propriei maturizări?