Ape Neexplorate: Gestionarea Atenției Nedorite la Locul de Muncă

Când l-am întâlnit prima dată pe Andrei, noul analist de marketing de la firma noastră din București, eram optimistă. Părea dornic să învețe și aducea o perspectivă proaspătă echipei noastre. Totuși, nu a durat mult până când comportamentul său a început să mă facă să mă simt inconfortabil. A început cu comentarii aparent inofensive despre aspectul meu. „Arăți mereu atât de bine pusă la punct,” spunea el, sau „Culoarea asta chiar ți se potrivește.” La început, le-am ignorat ca pe niște complimente prietenoase, dar au devenit curând mai frecvente și mai personale.

Într-o după-amiază, pe când ieșeam de la o ședință de echipă, Andrei m-a ajuns din urmă pe hol. „Hei, Ana,” a spus el, „mă gândeam că ar trebui să ieșim la o băutură după muncă într-o zi. Mi-ar plăcea să te cunosc mai bine în afara biroului.” Tonul lui era relaxat, dar ceva în privirea lui m-a făcut să mă simt inconfortabil. Am refuzat politicos, invocând un program încărcat, sperând că asta va fi sfârșitul.

Din păcate, nu a fost. În următoarele săptămâni, comentariile lui Andrei au devenit mai intruzive. A început să pună întrebări personale despre planurile mele de weekend și dacă sunt implicată într-o relație. De fiecare dată, am încercat să readuc discuția la subiecte legate de muncă, dar părea neclintit. Insistența lui era tulburătoare și am început să mă tem de interacțiunile noastre.

M-am confesat unei colege apropiate, Elena, care mi-a sugerat să vorbesc cu departamentul nostru de HR. „Este important să stabilești limite,” m-a sfătuit ea. „Nu ar trebui să te simți inconfortabil la muncă.” Știam că are dreptate, dar ezitam. Andrei era nou și nu voiam să creez tensiuni sau să fiu văzută ca exagerând.

Într-o vineri seara, pe când îmi strângeam lucrurile să plec de la birou, Andrei s-a apropiat de biroul meu. „Hei, Ana,” a spus el cu un zâmbet, „câțiva dintre noi mergem la acel bar nou din centru. Ar trebui să vii cu noi.” Invitația lui era mai insistentă de data aceasta și m-am simțit prinsă la colț. Am murmurat o scuză despre alte planuri și am plecat repede.

În acel weekend, nu am putut scăpa de sentimentul de neliniște. Mi-am dat seama că evitarea situației nu era o soluție. Luni dimineață, am decis să urmez sfatul Elenei și am programat o întâlnire cu HR-ul. Am explicat situația cât mai obiectiv posibil, subliniind că, deși apreciez entuziasmul lui Andrei pentru legături de echipă, comportamentul lui mă face să mă simt inconfortabil.

Reprezentantul HR a ascultat atent și m-a asigurat că vor gestiona problema discret. Totuși, pe măsură ce zilele treceau, atitudinea lui Andrei față de mine s-a schimbat. A devenit rece și distant, evitând contactul vizual în timpul ședințelor sau recunoașterea mea pe hol. Era clar că fusese abordat.

Deși atenția nedorită s-a oprit, atmosfera la muncă s-a schimbat. M-am simțit izolată și anxioasă în legătură cu posibilele reacții din partea altor colegi care ar fi putut auzi despre situație. Performanța mea la muncă a început să sufere din cauza stresului.

Privind în urmă, mi-am dat seama că, deși abordarea problemei era necesară pentru liniștea mea sufletească, a venit cu un cost. Mediul profesional pe care îl apreciam odată acum părea tensionat și inconfortabil. Navigarea atenției nedorite la locul de muncă s-a dovedit a fi mai provocatoare decât anticipasem, lăsându-mă să mă întreb cum să reconstruiesc un sentiment de normalitate în locul meu de muncă.