„Andrei, știi că părinții ei sunt divorțați. Nici măcar nu înțelege cum ar trebui să funcționeze relațiile”

Andrei stătea pe marginea patului său, privind fix telefonul. Lumina slabă de pe ecran îi ilumina fața gânditoare în timp ce citea din nou ultimul mesaj de la Alina. „Am nevoie de spațiu, Andrei. Este prea mult pentru mine.” A oftat adânc, simțind un amestec de frustrare și tristețe în piept.

Alina și Andrei s-au întâlnit în ultimul an de facultate. Ea studia psihologia, iar el era student la literatură. S-au conectat prin dragostea lor comună pentru cărți și muzică, și nu a durat mult până când prietenia lor a înflorit în ceva mai mult. Dar pe măsură ce deveneau mai apropiați, Andrei observa anumite modele în comportamentul Alinei care îl intrigau.

Alina crescuse într-o casă marcată de divorțul tumultuos al părinților săi. Tatăl ei, Artur, plecase când ea avea doar zece ani, iar mama ei, Camelia, se luptase cu responsabilitățile de părinte singur. Alina adesea juca rolul de mediator în timpul certurilor părinților ei, un rol care o făcea să fie precaută în legătură cu conflictele și neînțelegerile din propriile relații.

Andrei, al cărui mediu familial fusese relativ stabil, găsea dificil să înțeleagă adâncimea temerilor Alinei. Își amintea o seară când se certaseră pe ceva trivial – o cină uitată. Reacția Alinei fusese disproporționată; se închisese complet și refuzase să vorbească cu el zile în șir.

„Pur și simplu nu știu cum să fac asta,” mărturisise odată Alina, vocea ei tremurând. „Niciodată nu am văzut o relație sănătoasă de aproape. Cum ar trebui să știu ce este normal?”

Andrei încercase să fie răbdător. Citise articole, vorbise cu prietenii săi care avuseseră experiențe similare și chiar sugerase terapie de cuplu. Dar cu cât el insista mai mult pentru ceea ce considera normalitate, cu atât Alina se retrăgea mai mult.

Punctul de rupere a venit neașteptat. Plănuiseră un weekend de reconectare, o șansă de a se apropia din nou. Dar în timp ce se pregăteau, Alina găsise o fotografie veche cu părinții ei, zâmbind și aparent îndrăgostiți. Se prăbușise, copleșită de contrastul puternic între imagine și amintirile ei.

„Nu pot face asta, Andrei,” spuse ea, vocea ei sufocată de emoție. „O să te rănesc. O să stric totul, ca întotdeauna.”

Andrei încercase să o asigure, să-i spună că pot depăși împreună temerile ei. Dar cuvintele lui sunau goale chiar și pentru el. În adâncul sufletului, știa că era depășit. O iubea pe Alina, dar dragostea nu era suficientă pentru a umple golul dintre experiențele lor.

Acum, în timp ce stătea singur, Andrei realizase că Alina avea dreptate. Avea nevoie de spațiu – spațiu pentru a se vindeca, pentru a se înțelege pe sine în afara umbrei căsniciei eșuate a părinților ei. Și el trebuia să o lase să plece, nu pentru că voia, ci pentru că a ține de ea ar fi prelungit doar durerea lor.

Telefonul a vibrat cu un mesaj nou, scoțându-l pe Andrei din reverie. Era Alina. „Îți mulțumesc că înțelegi,” scria. „Sper că într-o zi voi fi pregătită pentru cineva ca tine.”

Andrei nu a răspuns. A pus telefonul jos și s-a întins pe pat, privind tavanul. Camera era tăcută, cu excepția zumzetului liniștit al nopții. În acea tăcere, Andrei simțea greutatea inimii sale frânte. Voia să fie cel care îi schimbă Alinei viziunea despre dragoste, să dovedească că nu toate relațiile sunt sortite eșecului. Dar unele lecții, și-a dat seama, trebuie învățate singur.