„A venit acasă și imediat a spus că vrea divorțul”: Atunci mi-am amintit de sfatul mamei mele

Andrei și eu ne-am întâlnit în timpul anilor de facultate la o universitate dintr-un oraș mic. El studia afaceri, iar eu eram în programul de arte. Ne-am îndrăgostit repede, atrași unul de celălalt de visurile noastre comune pentru o viață simplă și împlinită. După absolvire, ne-am căsătorit și ne-am stabilit în apartamentul cu două camere lăsat de bunicul meu. Era vechi, dar plin de farmec și amintiri, pe care le prețuiam profund.

Fiica noastră, Ana, a venit pe lume câțiva ani mai târziu, aducând bucurie și un nou fel de dragoste în viețile noastre. Am luat un job part-time la o bibliotecă locală, ceea ce îmi permitea să petrec după-amiezile cu Ana după școală. Andrei lucra la o firmă de marketing și, de-a lungul anilor, ambiția lui a început să crească, alături de o anumită neliniște pe care nu o puteam înțelege cu adevărat.

Îmi amintesc că mama mi-a spus odată: „Madalina, oamenii se schimbă. Uneori cresc împreună, alteori se despart. Dar ascultă-ți întotdeauna inima și fii sinceră cu tine însăți.” Cuvintele ei nu aveau prea mult sens atunci, dar mi-au răsunat în minte în ziua în care Andrei a venit acasă cu o privire pe care nu o mai văzusem niciodată.

Era o seară rece de noiembrie. Ana era la casa unei prietene, iar eu pregăteam masa pentru ceea ce credeam că va fi o cină normală. Andrei a intrat, cu fața palidă și evitându-mi privirea. Nu a răspuns la salutul meu vesel sau nu a comentat aroma lasagnei pe care o făcusem – preferata lui.

„Madalina, trebuie să vorbim,” a spus el brusc, vocea lipsită de căldură. Inima mi s-a strâns când l-am urmat în sufragerie, simțind că viețile noastre urmau să se schimbe.

„Vreau divorțul,” a spus Andrei fără să aștepte să mă așez. Cuvintele m-au lovit ca un șoc fizic, și am luptat să respir. „Îmi pare rău, Madalina, dar nu mai pot face asta. Am nevoie de mai mult de la viață, mai mult decât acest oraș și acest apartament. Mai mult decât ceea ce vrei tu.”

Am rămas înghețată, în timp ce el continua să explice cum se simțea prins și neîmplinit, cum întâlnise pe cineva care împărtășea ambițiile lui și înțelegea nevoile lui. Camera se învârtea în jurul meu în timp ce vorbea despre planurile de a se muta în oraș, despre oportunități și visuri despre care nu îl auzisem vorbind înainte.

Durerea era ascuțită și profundă, dar mi-am amintit de sfatul mamei. Prin lacrimi, i-am spus lui Andrei: „Sper să găsești ceea ce cauți. Dar amintește-ți, Ana și eu suntem parte din viața pe care o lași în urmă.”

Andrei s-a mutat săptămâna următoare. Procedurile de divorț au fost rapide, ca și cum nu putea să rupă legăturile destul de repede. Am rămas în apartamentul plin de amintiri ale unei vieți pe care credeam că amândoi o iubeam.

Lunile au trecut. Ana își simțea teribil de dor de tatăl ei, iar eu am făcut tot posibilul să o consolez, dar și inima mea era frântă. Adesea stăteam la fereastră, privind lumea care mergea mai departe fără mine, întrebându-mă despre dragoste, pierdere și căile pe care le alegem. Cuvintele mamei erau un confort rece: oamenii se schimbă, și uneori, se despart.

Până la urmă, Andrei și-a obținut viața nouă în oraș. Ana și cu mine, ne-am ținut una de cealaltă, găsind putere în legătura noastră, înfruntând un viitor care era nesigur, dar al nostru de modelat, în micul apartament cu două camere care odinioară adăpostea o familie.