Cabana de la marginea lacului: Povestea unei răzbunări târzii

— Nu se poate! Nu aveți dreptul! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce doi bărbați în salopete îmi scoteau lucrurile din cabană și le puneau pe pontonul ud. Domnul Dinu, vecinul meu de peste gard, stătea cu mâinile încrucișate și un zâmbet rece pe față.

— Doamnă Elena, nu e vina mea. E ordin judecătoresc. Trebuia să vă plătiți datoriile la asociație, mi-a spus el, fără să clipească.

Nu-mi venea să cred. Cabana asta era tot ce aveam. După 35 de ani de predat limba română la liceul din oraș, după ce soțul meu, Mihai, murise de cancer și fiica mea, Irina, plecase în Germania, cabana rămăsese singurul loc unde mă simțeam acasă. Aici îmi petreceam verile, citeam poezii pe ponton și hrăneam rațele sălbatice.

Dar acum totul se năruia. M-am prăbușit pe treptele cabanei, cu ochii în lacrimi. „Cum am ajuns aici? Ce-am făcut să merit asta?”

Totul începuse cu un an în urmă, când asociația proprietarilor de pe malul lacului a decis să mărească taxele pentru întreținere. Eu nu aveam bani. Pensia mea abia îmi ajungea pentru medicamente și facturi. Am încercat să vorbesc cu președintele asociației, domnul Dinu, dar el m-a privit cu răceală:

— Toți trebuie să plătim, doamnă Elena. Nu putem face excepții.

Am simțit atunci că ceva nu e în regulă. Dinu fusese mereu invidios pe cabana mea. A mea era cea mai veche și cea mai frumoasă de pe mal. O moștenisem de la părinții mei și o renovasem cu banii strânși din meditații. El avea o vilă nouă, dar fără suflet.

În lunile care au urmat, am primit tot felul de amenințări scrise: „Dacă nu plătiți până la data X, veți fi evacuată.” Am încercat să vorbesc cu ceilalți vecini — tanti Viorica, domnul Petrescu — dar toți păreau speriați sau indiferenți.

— Elena, nu te pune cu Dinu. Are relații la primărie, mi-a șoptit într-o zi Viorica.

Am încercat să-i explic Irinei la telefon:

— Mamă, nu pot veni acum acasă. Am examene la universitate și apoi trebuie să plec la muncă. Nu poți vorbi cu un avocat?

Dar ce avocat? Cu ce bani? M-am simțit singură ca niciodată.

În ziua evacuării, am privit cum tot ce iubisem era scos afară: fotografii cu Mihai, cărțile mele vechi, pernele brodate de mama… Am simțit o furie cumplită crescând în mine. Dinu se uita satisfăcut cum plec.

În acea noapte am dormit pe banca din parcarea lacului. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru alții: pentru elevi, pentru familie… Și acum nimeni nu era lângă mine.

A doua zi dimineață am decis că nu pot lăsa lucrurile așa. Dacă nimeni nu mă ajută, mă voi ajuta singură. Am început să adun informații despre Dinu: afaceri dubioase cu cherestea, contracte cu primăria pentru reparații fictive la drumuri. Am vorbit cu câțiva vecini nemulțumiți — domnul Petrescu și-a amintit că Dinu i-a cerut șpagă pentru aprobarea unei terase.

Am făcut rost de copii după contracte și le-am trimis anonim la presă și la DNA. În paralel, am început să scriu pe rețelele sociale despre abuzurile din asociație. Povestea mea a devenit virală: „Profesoară pensionară evacuată abuziv din cabană.”

Într-o seară, Dinu a venit la mine la pensiunea unde mă cazasem temporar.

— Ce vrei să demonstrezi? Crezi că poți schimba ceva? m-a întrebat el printre dinți.

— Vreau doar dreptate! Să nu mai sufere nimeni ca mine!

A doua zi poliția a descins la vila lui Dinu. S-au găsit acte false și bani nedeclarați. Vecinii au prins curaj și au început să vorbească despre șantajele lui.

Dar răzbunarea nu mi-a adus liniște. Cabana era deja vândută unui dezvoltator imobiliar care voia să construiască un complex turistic. Am încercat să negociez cu el — i-am povestit istoria cabanei, i-am arătat fotografii cu părinții mei pe ponton — dar omul a râs:

— Doamnă, aici va fi piscină infinity și bar de cocktailuri. Lumea nu mai are timp de povești.

M-am întors în oraș și am început să predau meditații unor copii din cartierul meu vechi. Am strâns bani și mi-am găsit o garsonieră micuță. Uneori mă plimb pe malul lacului și privesc spre locul unde era cabana mea — acum e un șantier zgomotos.

Irina a venit acasă după doi ani și m-a găsit schimbată:

— Mamă, ai făcut tot ce-ai putut… Poate că e timpul să te gândești și la tine.

Dar cum să mă gândesc la mine când lumea devine tot mai rece? Când oamenii ca Dinu distrug tot ce e frumos pentru bani?

Mă întreb uneori: dacă aș fi avut mai mult curaj mai devreme, s-ar fi schimbat ceva? Sau suntem cu toții condamnați să pierdem ceea ce iubim cel mai mult?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că răzbunarea aduce vreodată liniște?