„Mama Crede Că Vrem Doar Banii Ei: Nu Ne-a Deschis Ușa de o Lună”
Andrei stătea în fața ușii apartamentului mamei sale, cu degetele dureroase de la atâta bătut. Trecuse o lună de când nu-l mai lăsase să intre. Putea auzi sunetul slab al televizorului din interior, un semn că era acasă și probabil stătea în fotoliul ei preferat. Oftă adânc, respirația sa fiind vizibilă în aerul rece de toamnă.
„Mamă, sunt Andrei. Poți, te rog, să deschizi ușa?” strigă el, vocea sa fiind plină de frustrare și îngrijorare. Nu a primit niciun răspuns, doar sunetele înfundate ale unui prezentator de emisiune anunțând următorul concurent.
Maria, mama lui Andrei, fusese întotdeauna o femeie extrem de independentă. După ce tatăl lui a murit acum cinci ani, ea a reușit să se mențină ocupată cu grădina, tricotatul și jocurile săptămânale de bridge cu prietenii. Dar ceva s-a schimbat în ultimele luni. A devenit din ce în ce mai paranoică, convinsă că Andrei și familia lui erau interesați doar de banii ei.
A început subtil. Maria făcea comentarii ocazionale despre cât de scump era totul și cum trebuia să fie atentă cu economiile. Andrei a ignorat aceste comentarii, considerându-le îngrijorări tipice ale vârstnicilor. Dar apoi a început să refuze ofertele lui de a o ajuta cu cumpărăturile sau de a plăti pentru mici reparații în casă. A încetat chiar să mai participe la reuniunile de familie, susținând că era prea obosită sau că nu se simțea bine.
Ultima picătură a fost când a încetat să mai deschidă ușa pentru Andrei și copiii lui, Ana și George. Copiii o adorau pe bunica lor și erau devastați când ea nu-i lăsa să intre. Andrei a încercat să o sune, dar rar răspundea. Când răspundea, conversațiile erau scurte și pline de acuzații.
„Vrei doar banii mei, Andrei. Știu asta,” spunea ea, vocea tremurând de un amestec de frică și furie.
„Mamă, nu e adevărat. Vrem doar să te vedem și să ne asigurăm că ești bine,” răspundea Andrei, dar era inutil. Sămânța îndoielii fusese plantată și prinsese rădăcini adânci în mintea ei.
Andrei s-a gândit să sune la serviciile sociale, dar se temea că ar înrăutăți situația. Maria era încă lucidă și capabilă să se îngrijească, cel puțin fizic. Plătea facturile la timp, își menținea apartamentul curat și chiar reușea să-și gătească mesele. Dar impactul emoțional al paranoiei ei era evident.
Într-o seară, Andrei a decis să încerce încă o dată. I-a adus pe Ana și George cu el, sperând că prezența lor ar putea să-i înmoaie inima Mariei. Stăteau în fața ușii ei, copiii ținând în mână un buchet de flori pe care le culeseseră din grădina lor.
„Bunico, suntem noi! Ți-am adus flori!” strigă Ana, vocea ei plină de speranță inocentă.
A urmat o pauză lungă și, pentru un moment, Andrei a crezut că a auzit mișcare în interior. Dar apoi volumul televizorului a crescut, acoperindu-le vocile. Ochii lui George s-au umplut de lacrimi, iar inima lui Andrei se frângea pentru copiii săi.
„Haideți, copii. Să mergem acasă,” spuse el încet, conducându-i departe de ușă.
Pe măsură ce mergeau pe hol, Andrei nu putea scăpa de sentimentul de neputință. Încercase tot ce-i trecuse prin minte, dar nimic nu părea să spargă zidul de suspiciune al Mariei. Știa că nu o putea forța să accepte ajutorul lor, dar gândul că își va petrece anii rămași în izolare era insuportabil.
Săptămânile s-au transformat în luni, iar situația a rămas neschimbată. Andrei a continuat să o viziteze, lăsând bilețele și mici cadouri în fața ușii, sperând că într-o zi va ceda. Dar de fiecare dată, era întâmpinat de tăcere.
Într-o dimineață rece de iarnă, Andrei a primit un telefon de la vecinul Mariei, Ion. Acesta părea îngrijorat și a menționat că nu o mai văzuse pe Maria de câteva zile. Inima lui Andrei a început să bată cu putere în timp ce se grăbea spre apartamentul ei, temându-se de ce era mai rău.
Când a ajuns, a găsit ușa ușor întredeschisă. A împins-o și a strigat-o pe mama sa. Apartamentul era ciudat de liniștit, televizorul fiind oprit pentru prima dată în luni de zile. A găsit-o pe Maria în fotoliul ei, cu o expresie liniștită pe față, dar nu răspundea. Inima lui Andrei s-a frânt când și-a dat seama că murise.
În cele din urmă, paranoia Mariei o ținuse izolată de familia care o iubea. Andrei putea doar să spere că găsise o oarecare pace în ultimele momente, chiar dacă era fără confortul celor dragi alături de ea.