„M-am Simțit ca un Cățeluș Pierdut, iar Tu ai Plecat”

Era o după-amiază răcoroasă de toamnă când am observat că fiul meu, Andrei, lipsea din casă. Frunzele cădeau, creând un covor de portocaliu și maro pe pământ. L-am strigat pe nume, dar nu am primit niciun răspuns. Panica a început să se instaleze pe măsură ce am căutat în fiecare cameră, în fiecare colț al casei noastre. În cele din urmă, am decis să verific curtea din spate.

Pe măsură ce am înconjurat curtea, inima îmi bătea cu putere în piept. Vântul foșnea printre copaci și sunetul traficului îndepărtat umplea aerul. M-am apropiat de gard și am observat o siluetă mică ghemuită în spatele tufișurilor. Era Andrei. Stătea pe pământul rece, cu genunchii la piept și fața îngropată în brațe.

„Andrei?” am strigat încet, încercând să nu-l sperii. Nu a răspuns. M-am apropiat și am văzut că tremura de plâns. Corpul lui mic tremura cu fiecare respirație pe care o lua.

„Andrei, dragule, ce s-a întâmplat?” am întrebat, cu vocea plină de îngrijorare. În cele din urmă, s-a uitat la mine, cu ochii roșii și umflați de plâns. Vederea feței lui brăzdate de lacrimi mi-a frânt inima.

„Mă simt ca un cățeluș pierdut,” a șoptit printre suspine. „Și tu ai plecat.”

Cuvintele lui m-au lovit ca un trăsnet. Nu aveam idee că se simțea așa. M-am așezat lângă el pe pământul rece, înfășurându-mi brațele în jurul lui în încercarea de a-i oferi un pic de confort.

„Andrei, îmi pare atât de rău,” am spus, cu vocea tremurând. „Nu știam că te simți așa. Te rog să-mi spui ce se întâmplă.”

A luat o respirație adâncă și a început să vorbească, cu vocea abia auzită. „Simt că nu-ți mai pasă de mine. Ești mereu ocupată cu munca sau cu telefonul tău. Niciodată nu ai timp pentru mine.”

Lacrimi mi-au umplut ochii în timp ce ascultam cuvintele fiului meu. Avea dreptate. Fusesem atât de prinsă în propria mea viață încât l-am neglijat. Realizarea aceasta a fost ca un pumn în stomac.

„Îmi pare atât de rău, Andrei,” am spus, cu vocea frântă. „Nu am vrut niciodată să te fac să te simți așa. Te iubesc mai mult decât orice pe lume.”

S-a uitat la mine cu un amestec de speranță și îndoială în ochi. „Chiar vorbești serios?”

„Da, vorbesc serios,” am răspuns ferm. „Promit că voi face mai mult timp pentru tine.”

Pentru un moment, părea că lucrurile ar putea să se îmbunătățească. Dar promisiunile sunt ușor de făcut și greu de ținut. Pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni, viața a intervenit din nou. Cerințele de la muncă au crescut și telefonul meu a devenit o distracție constantă.

Comportamentul lui Andrei s-a schimbat și el. A devenit mai retras, petrecând tot mai mult timp singur în camera lui. Copilul vibrant și fericit pe care îl cunoșteam părea să se estompeze înaintea ochilor mei.

Într-o seară, după o altă zi lungă la muncă, am venit acasă și am găsit camera lui Andrei goală. Panica s-a instalat pe măsură ce am căutat din nou casa și curtea. De data aceasta, nu era în spatele tufișurilor sau lângă gard.

L-am găsit în parcul de pe strada noastră, stând singur pe un leagăn, privind în jos la pământ. Când m-a văzut apropiindu-mă, nu a alergat spre mine sau nu m-a strigat pe nume. Doar stătea acolo, arătând învins.

„Andrei,” am strigat încet pe măsură ce m-am apropiat de el. Nu a răspuns.

„Andrei, te rog vorbește cu mine,” am implorat.

În cele din urmă s-a uitat la mine, cu ochii plini de tristețe și resemnare. „Ai promis,” a spus simplu.

Și în acel moment, am realizat că unele promisiuni sunt prea importante pentru a fi încălcate. Dar era prea târziu. Daunele fuseseră deja făcute.

Andrei nu s-a recuperat niciodată complet din acel sentiment de abandon. Relația noastră a rămas tensionată și legătura pe care o aveam odată nu a mai fost niciodată la fel.

Pe măsură ce stau aici acum, reflectând asupra acelei după-amiezi răcoroase de toamnă, nu pot să nu simt un profund sentiment de regret. Dacă doar mi-aș fi ținut promisiunea, dacă doar aș fi făcut mai mult timp pentru el, poate lucrurile ar fi fost diferite.

Dar viața nu ne oferă întotdeauna a doua șanse.