„Ar trebui să câștigi pentru locul tău, nu să te aștepți la ajutoare de la mama,” Mi-a spus soțul mamei mele

Era o seară rece de noiembrie când a izbucnit cearta. Eu, Livia, tocmai mă întorsesem de la o lungă zi de căutare a unui loc de muncă în oraș, cu spiritul scăzut și picioarele obosite. Camera de zi era caldă, în contrast puternic cu frigul de afară, și mă așteptam la o seară liniștită. Asta până când Victor, soțul mamei mele, a decis că era momentul perfect pentru a-mi ține o prelegere.

Victor, un om cu puține realizări, se mutase cu noi anul trecut după ce se căsătorise cu mama mea, Genoveva. El fusese întotdeauna un fel de parazit, trăind din modestul salariu de profesoară al mamei mele, în timp ce se lăuda cu afaceri pe care nu le începuse niciodată. Obsesia lui recentă era că toată lumea ar trebui să fie complet autosuficientă, ignorând ironia propriei situații.

Când mi-am dat jos pantofii și m-am așezat pe canapea, Victor a început, „Livia, trebuie să vorbim despre situația ta de locuit.”

Am oftat, fără chef de încă unul dintre ‘discursurile’ lui. „Ce este cu ea, Victor?”

„Ai 24 de ani, încă locuiești acasă și nu văd niciun ban de chirie venind din partea ta,” m-a acuzat, ignorând faptul că ajutam la cumpărături și făceam majoritatea treburilor casnice.

„Știi că am căutat un loc de muncă. Nu e ușor acolo afară,” am răspuns, vocea mea rămânând calmă în ciuda frustrării crescânde.

„Asta nu e o scuză. Ar trebui să câștigi suficient pentru locul tău, nu să te aștepți la ajutoare de la mama ta,” a replicat Victor, tonul lui condescendent.

Camera părea mai mică pe măsură ce cuvintele lui rămâneau în aer. Mama mea, Genoveva, a rămas tăcută, ochii ei fixați pe tricotatul ei. Nu era caracteristic pentru ea să rămână tăcută în timpul unor astfel de discuții, dar în ultima vreme părea retrasă, obosită de a media între mine și Victor.

„Nu cer ajutoare. Fac tot ce pot,” am replicat, simțind cum mi se înroșesc obrajii de furie.

Victor a râs batjocoritor, „Facând tot ce poți? Nu pare așa. Trebuie să-ți asumi mai multă responsabilitate în loc să fii o povară.”

Cuvântul ‘povară’ a răsunat dureros în urechile mele. M-am ridicat, confruntându-l. „Nu sunt o povară. Încerc. Tu, pe de altă parte, ai trăit aici, contribuind doar cu critici.”

Fața lui Victor s-a înroșit, iar mama mea a ridicat în sfârșit privirea, expresia ei dureroasă. „Vă rog, să nu facem asta în seara asta,” a murmurat ea.

Dar era prea târziu. Barajul se rupsese, și ani de frustrare au izbucnit. „De ce ar trebui să ascult sfaturi de la cineva care trăiește pe seama mamei mele? Ce drept ai să-mi spui cum să-mi trăiesc viața?”

Victor s-a ridicat brusc, scaunul lui răcnind pe podea. „Încerc să te învăț despre lumea reală, Livia. Ceva ce, evident, mama ta a eșuat să facă.”

Asta a fost picătura care a umplut paharul. Mi-am luat haina, inima bătându-mi în piept. „Poate ar trebui să plec atunci, dacă sunt o așa povară.”

Genoveva a întins mâna, vocea ei blândă, „Livia, te rog…”

Dar eu eram deja pe ușă, aerul rece lovindu-mă ca un val. Nu știam unde mă duc, dar știam că nu puteam să rămân acolo, nu cu el. Pe măsură ce mergeam pe stradă, luminile se estompau prin lacrimile mele, și mi-am dat seama că această ceartă fusese pe cale să izbucnească de mult timp. Poate prea mult timp.