Casa de la răscruce: Lupta pentru moștenire

— Nu ai niciun drept aici, Ana! a tunat vocea lui Rareș, răsunând printre zidurile vechi ale casei bunicii. Mâinile îi tremurau pe balustrada scării, iar ochii lui căprui mă priveau cu o ură pe care nu o mai văzusem niciodată la el. Tata stătea în spatele lui, cu brațele încrucișate, tăcut și rece ca piatra.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era casa în care am crescut, unde bunica mă învăța să fac cozonaci și unde mama plângea la masa din bucătărie când tata pleca nopți întregi. Acum, totul părea străin. Am inspirat adânc și am încercat să-mi țin vocea fermă:

— Bunica a lăsat casa asta pe numele meu. Știi foarte bine, Rareș. Și tu, tată…

El a ridicat din umeri, fără să mă privească.

— Bunica era bătrână. Nu știa ce face. Rareș e fiul meu la fel ca tine. Casa asta trebuie să rămână în familie, nu să o vinzi tu la oraș.

M-am uitat la el șocată. Niciodată nu mi-a spus direct că mă consideră la fel de puțin ca pe Rareș, fiul pe care l-a avut cu altă femeie după ce mama a murit. Dar acum era clar: sângele nu înseamnă nimic dacă nu ești băiatul potrivit.

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii, dar nu voiam să le dau satisfacția să mă vadă slabă. Am intrat în sufragerie, unde pereții erau încă plini de fotografii vechi: eu la cinci ani, cu bunica ținându-mă de mână; tata tânăr, zâmbind larg; mama cu ochii ei blânzi. Rareș nu apărea în niciuna dintre ele.

— Ana, nu vreau scandal, a spus Rareș mai încet, venind după mine. Dar tata are dreptate. Tu nici măcar nu vii aici decât de Crăciun. Eu am avut grijă de casă cât ai fost plecată la București.

— Ai avut grijă? Am găsit ușa de la bucătărie spartă și grădina plină de bălării! Ai adus prieteni aici să beți și să faceți chefuri!

El a roșit și a dat din cap.

— Nu e adevărat…

— Ba da! am izbucnit eu. Și știi ce? Nu contează cât de rar vin. Casa asta e parte din mine. E tot ce mi-a rămas din copilărie.

Tata a intrat în cameră și a trântit ușa după el.

— Ajunge! Dacă vrei scandal, mergem la notar și vedem cine are dreptate.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu aveam bani de avocat. La București abia mă descurcam cu chiria și jobul de la librărie. Dar nu puteam să cedez.

În zilele următoare am stat în casa bunicii, printre cutii cu amintiri și haine vechi care încă păstrau mirosul ei de levănțică. Rareș venea zilnic să mă provoace:

— Ce rost are să te agiți? Oricum tata va face ce vrea el.

Îmi venea să țip, dar mă abțineam. Într-o seară, am găsit într-o cutie testamentul bunicii, scris cu mâna ei tremurată: „Las casa nepoatei mele Ana, singura care mi-a fost aproape.” Am simțit cum mă prăbușesc pe podea și plâng ca un copil.

A doua zi am mers la notarul din sat, doamna Dobre, o femeie severă care o cunoscuse pe bunica.

— Ana, dacă ai testamentul original și actele casei, ai șanse bune. Dar să știi că familia… nu iartă ușor astfel de lucruri.

Am dat din cap. Știam prea bine ce înseamnă să fii „oaia neagră” a familiei.

Când tata a aflat că am depus actele la notar, a venit furios:

— Cum poți să faci asta? Să-ți dai fratele afară?

— Nu-l dau afară! Vreau doar ce mi se cuvine!

— Ești egoistă! Dacă ar fi trăit mama ta…

M-am uitat la el cu lacrimi în ochi:

— Dacă ar fi trăit mama, n-ai fi avut curajul să-mi vorbești așa!

Rareș s-a retras tăcut. În zilele următoare nu l-am mai văzut prin curte. Tata însă nu ceda:

— O să vezi tu că sângele apă nu se face!

Dar sângele se făcuse apă demult între noi.

Procesul a durat luni întregi. Am cheltuit toți banii pe drumuri și acte. Prietenii din București mă sunau să mă întrebe dacă merită lupta asta pentru o casă veche într-un sat uitat de lume.

Într-o zi ploioasă de toamnă, am primit vestea: judecătorul mi-a dat dreptate. Casa era a mea.

Am intrat în curte cu cheia nouă în mână și m-am prăbușit pe treptele reci ale pridvorului. Nu simțeam nicio victorie. Doar un gol imens.

Rareș nu mi-a mai vorbit niciodată. Tata m-a sunat doar o dată, să-mi spună că l-am dezamăgit.

Stau acum în casa bunicii și ascult ploaia bătând în geamuri. Miroase a vechi și a tristețe. Oare chiar merită să lupți pentru dreptate dacă pierzi tot ce iubești? Ce înseamnă „acasă” când familia ta nu te mai recunoaște?