Tăcerea dincolo de ușă: Povestea unei mame românce între două lumi

— Ana, spune-mi adevărul! De cât timp știi? Glasul meu răsună spart în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Fata mea, cu ochii în pământ, își frământă mâinile. Nu răspunde. Simt cum mi se strânge inima. Într-o clipă, tot ce am construit în zece ani de muncă în Italia se prăbușește peste mine.

Am venit la Torino cu speranța că voi putea oferi familiei mele o viață mai bună. Radu a rămas în România cu promisiunea că va avea grijă de Ana și de băiatul nostru, Vlad. Eu am spălat bătrâni, am curățat case străine, am dormit pe canapele înguste, visând la ziua când ne vom reuni toți patru într-un apartament luminos din Pitești. Dar visele mele s-au topit într-un mesaj scurt, găsit întâmplător pe telefonul Anei: „Tată, să nu uiți să vii la serbare cu doamna Irina.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Cine e Irina? De ce nu știu nimic? Am sunat acasă, iar vocea lui Radu a fost rece, distantă. „Nu e momentul să vorbim despre asta.”

În seara aceea, Ana a venit acasă târziu. Am așteptat-o cu sufletul la gură. „Mamă, nu vreau să vorbim acum”, mi-a spus, evitându-mi privirea. Am simțit că mă sufoc. Am început să scotocesc prin lucrurile ei, disperată să găsesc un fir de adevăr. Am găsit poze cu Radu și o femeie blondă, zâmbind larg la o masă de Crăciun. Lângă ei, Vlad ținea în brațe un cățel pe care eu nu-l văzusem niciodată.

Am urlat de durere. Cum au putut să-mi ascundă așa ceva? Cum a putut Ana să tacă?

— Mamă, nu voiam să te rănesc… a șoptit ea într-un târziu.

— Să nu mă rănești? Să mă minți zi de zi? Să-mi lași impresia că suntem o familie?

A izbucnit în plâns. „Nu e vina ta! Tata… Tata s-a schimbat. Nu mai vorbea despre tine. Irina era mereu acolo. Vlad o iubește ca pe o mamă.”

M-am prăbușit pe podea. M-am simțit inutilă, trădată, ca și cum toată viața mea nu ar fi contat niciodată pentru nimeni.

În zilele care au urmat, am mers la muncă ca un robot. Doamna Teresa m-a întrebat de ce sunt atât de palidă. Nu i-am putut spune nimic. Cine ar putea înțelege? Toți românii din cartierul nostru au trecut prin ceva asemănător: bărbați care rămân acasă și-și refac viața cu altcineva, copii care cresc fără părinți sau cu părinți străini.

Seara, mă uitam la pozele vechi cu noi patru: eu, Radu, Ana și Vlad la mare, râzând sub soarele arzător de la Vama Veche. Unde s-a pierdut fericirea noastră? De ce nu am simțit că totul se destramă?

Am încercat să vorbesc cu Vlad la telefon. Mi-a spus scurt: „Mamă, Irina e drăguță cu noi. Tata e fericit.” Vocea lui era străină, ca și cum ar fi vorbit cu o mătușă îndepărtată.

Într-o seară, Ana a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Mamă… Nu vreau să pleci nicăieri. Nu vreau să te pierd și pe tine.

— Dar eu unde mai am loc? Casa noastră nu mai există… Tata are altă familie. Voi aveți alt univers.

— Tu ești mama mea! Nu contează ce face tata!

Am plâns amândouă până târziu în noapte. Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură în durerea mea.

Dar întrebările nu-mi dau pace: să mă întorc acasă și să lupt pentru copiii mei? Să rămân aici și să încerc să-mi refac viața printre străini? Sufletul meu e sfâșiat între două lumi: una care nu mă mai vrea și alta care nu mă primește niciodată cu adevărat.

Într-o dimineață, am primit un mesaj de la Radu: „Poate ar trebui să vorbim ca adulții.” Am simțit un val de furie și tristețe. Ce rost are să vorbim acum? Ce mai pot salva?

Ana m-a privit lung.

— Mamă… Poate că nu trebuie să alegi între noi și tine. Poate că trebuie doar să te alegi pe tine.

M-am uitat la ea și am văzut pentru prima dată o femeie tânără, nu doar copilul meu speriat.

Acum stau pe marginea patului și mă întreb: Oare câte mame ca mine trăiesc aceeași tăcere dincolo de ușile străinătății? Oare cât valorează sacrificiul nostru dacă acasă nu ne mai recunoaște nimeni?