Între Două Lumi: Întoarcerea Acasă sau Plecarea Fără Întoarcere?

— Irina, nu te supăra, dar poate ar fi mai bine să vinzi apartamentul ăsta și să te întorci la țară. Aici ești singură, acolo ai avea familie… — vocea calmă, aproape rece a Danei, nora mea, mi-a tăiat respirația. Stătea în bucătăria mea, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă ca pe o povară pe care nu știa cum s-o mai suporte.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la ea, la chipul ei tânăr, fără riduri, fără urme de oboseală sau regret. M-am întrebat dacă știe ce înseamnă să-ți lași totul în urmă, să-ți rupi rădăcinile și să te reinventezi într-un oraș străin. Poate că nu știa. Poate că nici nu-i păsa.

— Dana, aici e casa mea. Aici am muncit, aici am plâns și am râs… — am încercat să-mi păstrez vocea calmă, dar simțeam cum mă sufoc.

— Da, dar uite… — a oftat ea, ridicând din umeri — …noi avem nevoie de spațiu. Copiii cresc, tu ești tot singură. Nu te-ai gândit că poate ți-ar fi mai bine acolo? Cu Doru și cu mama?

M-am ridicat brusc de la masă. Am simțit cum mă ia cu amețeală. Nu era prima dată când cineva îmi sugera că locul meu nu e aici, dar de data asta a durut altfel. Pentru că venea din partea familiei.

Am rămas singură după ce Dana a plecat. Am privit pe geam minute în șir. Bucureștiul era cenușiu, agitat, plin de zgomote și oameni grăbiți. Dar era orașul în care îmi găsisem un rost după ce tata murise și mama rămăsese cu Doru în satul nostru uitat de lume.

În seara aceea nu am dormit deloc. Am răscolit cutia cu scrisori vechi, fotografii îngălbenite, amintiri care miroseau a mere coapte și a fân proaspăt cosit. M-am întrebat dacă nu cumva Dana avea dreptate. Poate că eram o povară. Poate că nu mai aveam niciun rost aici.

A doua zi dimineață, când încă nu se luminase bine, cineva a bătut la ușă. Am tresărit. Cine putea fi la ora asta? Am deschis ușa și l-am văzut pe Doru, fratele meu mai mare. Ținea în mână un coș mare cu mere roșii, abia culese.

— Bună, Irina! — a spus el zâmbind stângaci. — M-am gândit că ți-ar prinde bine niște mere de-acasă.

Am simțit cum mi se umezește privirea. Doru nu venise niciodată singur la București. De obicei venea cu mama sau cu vreo rudă. Acum era doar el.

— Intră… — am șoptit abia auzit.

A intrat și s-a așezat la masă, privind în jur ca și cum ar fi văzut pentru prima dată apartamentul meu micuț.

— Irina… — a început el după o tăcere lungă — …am auzit ce s-a întâmplat cu Dana. Să nu pui la suflet. Știi cum e ea…

— Nu e vorba doar despre Dana — am izbucnit eu, simțind cum mi se rupe vocea. — E despre toți anii ăștia în care am încercat să mă simt acasă aici și tot timpul cineva mi-a spus că nu aparțin niciunde.

Doru a oftat adânc.

— Știu că ți-a fost greu. Dar și nouă ne e greu fără tine acolo. Mama îmbătrânește… Satul s-a schimbat mult. Parcă nimic nu mai e ca înainte.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de serile lungi din copilărie când stăteam toți trei pe prispă și ascultam greierii. De mirosul de pâine caldă și de râsetele mamei.

— Doru, eu nu mai sunt fata aia care a plecat din sat acum douăzeci și cinci de ani… — am spus încet.

— Nici noi nu mai suntem aceiași — a răspuns el blând. — Dar poate tocmai de asta ar trebui să fim împreună acum.

Am privit merele din coș. Erau mici, imperfecte, dar miroseau a acasă. Am simțit o durere surdă în piept. Dacă m-aș întoarce, aș fi iar străină? Sau poate aici sunt deja o străină?

— Irina, gândește-te bine… — a spus Doru ridicându-se să plece. — Ușa noastră e mereu deschisă pentru tine.

După ce a plecat, am rămas mult timp nemișcată în mijlocul bucătăriei. Am luat un măr din coș și l-am mușcat încet. Gustul lui acrișor m-a făcut să plâng ca un copil.

În zilele următoare am început să privesc altfel oamenii din jurul meu: vecina care mă saluta mereu grăbit, vânzătoarea de la colț care nu-mi știa niciodată numele, colegii de la birou care mă invitau la cafea doar din politețe. M-am întrebat dacă nu cumva Dana avea dreptate: poate că aici eram doar o umbră printre străini.

Dar apoi mi-am amintit de toate momentele în care am fost puternică: când am găsit primul job într-un oraș necunoscut, când am plâns singură după ce tata s-a stins și nimeni nu știa cât mă durea, când am reușit să-mi cumpăr apartamentul acesta mic dar al meu.

Într-o seară m-a sunat mama.

— Irina, vino acasă măcar pentru câteva zile… Mi-e dor de tine. Satul e pustiu fără tine.

Vocea ei tremurată m-a făcut să-mi dau seama cât de mult îi lipsesc celor rămași acolo. Dar oare eu unde aparțin? Sunt oare condamnată să fiu mereu între două lumi?

Am decis să merg la țară pentru câteva zile. Când am ajuns, totul părea mai mic decât îmi aminteam: casa copilăriei era scorojită, ulița plină de bălării, iar oamenii mă priveau curioși ca pe o străină întoarsă dintr-o lume necunoscută.

Mama m-a îmbrățișat strâns și nu mi-a mai dat drumul minute bune.

— Irina, tu ești sufletul casei noastre… — mi-a șoptit ea printre lacrimi.

În acele zile am ajutat-o la treburile gospodărești, am stat cu Doru la povești până târziu și am simțit pentru prima dată după mulți ani că poate totuși mai există un loc pentru mine aici.

Dar când a venit momentul să plec înapoi la București, m-am simțit din nou ruptă în două: între dorul de casă și nevoia de libertate pe care doar orașul mi-o dăduse vreodată.

Acum stau din nou în bucătăria mea micuță din București și mă întreb: oare există vreodată un loc unde să aparții cu adevărat? Sau suntem condamnați să fim mereu între două lumi, fără rădăcini adevărate?

Voi ce credeți? Ați simțit vreodată că nu aparțineți nicăieri? Cum ați găsit echilibrul între trecut și prezent?