Sub același acoperiș: Războiul nevăzut dintre datorie și liniște

— Ivana, ai pus sarea la ciorbă? Nu simt nimic! Vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsună din bucătărie ca un clopot spart, tăind liniștea dimineții de sâmbătă. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Mă uit la ceas: 09:12. E abia începutul weekendului și deja simt cum mi se strânge pieptul.

— Da, mamă Lidia, am pus. Poate mai adaug puțină, îi răspund încercând să-mi maschez iritarea cu un zâmbet fals.

— Lasă că pun eu, că tu mereu uiți! oftează ea teatral, scoțând sare din dulap cu gesturi largi, de parcă ar salva lumea de la o nenorocire. Socrul meu, domnul Gheorghe, stă la masă cu ziarul în față, dar nu citește. Privește pe sub sprâncenele stufoase cum mă agit printre oale și farfurii.

— Ivana, vezi că ai uitat să ștergi masa de aseară. Și cafeaua nu e destul de tare, bombăne el fără să-și ridice privirea.

Mă simt ca o cameristă într-un hotel ieftin, nu ca stăpâna casei mele. Soțul meu, Radu, e undeva pe balcon, fumează și se preface că nu aude nimic. Îl văd prin geam cum își rotește țigara între degete și mă întreb dacă nu cumva și el se simte la fel de captiv ca mine.

Așa arată fiecare weekend de când ne-am mutat în apartamentul nostru din București. Soacra și socrul vin vineri seara „să ne ajute”, dar ajutorul lor se transformă într-un control permanent al vieții mele. Totul trebuie făcut după regulile lor: cum gătesc, cum spăl, cum aranjez hainele în dulap. Orice abatere e sancționată cu priviri tăioase sau remarci acide.

— Ivana, tu nu vezi că Radu a slăbit? Nu-i dai să mănânce ca lumea! îmi spune Lidia într-o zi, în timp ce taie legumele cu o precizie chirurgicală.

— Mamă Lidia, Radu ține dietă la recomandarea medicului. Știi că are probleme cu stomacul.

— Lasă prostiile! Pe vremea mea bărbații mâncau ciorbă grasă și n-aveau nimic! replică ea, aruncându-mi o privire plină de reproș.

Îmi vine să urlu. Să fug. Să mă ascund într-un colț al casei unde să nu mă găsească nimeni. Dar nu pot. Pentru că Radu îmi spune mereu:

— Hai, Ivana, sunt părinții mei… Nu putem să-i refuzăm. Știi cât țin la familie.

Dar cine ține la mine? Cine mă întreabă dacă mai pot? Dacă mai am răbdare? Dacă nu cumva mă pierd pe mine însămi printre atâtea compromisuri?

Sâmbătă după-amiază, când soarele abia pătrunde printre jaluzele, încerc să mă retrag în dormitor cu o carte. Nu apuc să citesc două pagini că ușa se deschide brusc.

— Ivana, vino să mă ajuți cu prăjitura! strigă Lidia din prag.

Mă ridic fără chef și o urmez în bucătărie. În timp ce frământăm aluatul, ea începe să-mi povestească despre cum era viața înainte de Revoluție, cum a crescut doi copii fără ajutor și cum n-a avut niciodată timp pentru ea însăși.

— Dar tu… tu ai totul și tot nemulțumită ești! îmi spune la un moment dat, cu un ton amar.

Mă uit la mâinile ei crăpate de muncă și simt un val de vinovăție. Poate are dreptate. Poate sunt prea egoistă că vreau timp pentru mine. Dar apoi îmi amintesc toate serile în care plâng în baie ca să nu mă vadă nimeni.

Duminică dimineața, Radu încearcă să mă ia în brațe înainte să se trezească părinții lui.

— Hai, iubito… O să treacă repede weekendul.

— Radu, eu nu mai pot… Simt că nu mai sunt eu. Parcă trăiesc viața altcuiva.

El oftează și mă strânge mai tare la piept.

— Știu că e greu… Dar dacă le spunem să nu mai vină atât de des, se supără. Și știi cum e mama…

— Dar eu? Eu ce fac cu supărările mele?

Nu-mi răspunde. Se ridică și pleacă la baie. Rămân singură în pat, cu ochii în tavan și gândurile răvășite.

La prânz, masa e întinsă ca de sărbătoare. Lidia povestește vecinelor la telefon cât de norocoasă e că are o noră „gospodină”, iar Gheorghe laudă ciorba „ca la mama acasă”. Toți râd, doar eu simt că mă sufoc sub zâmbetele lor false.

După ce pleacă duminică seara, casa rămâne pustie și liniștea e apăsătoare. Mă privesc în oglindă: ochii obosiți, cearcăne adânci, zâmbetul forțat. Îl găsesc pe Radu pe balcon.

— Radu… Dacă aș dispărea într-o zi fără urmă, ai observa?

Se uită la mine speriat.

— Ivana… Ce vorbești?

— Nimic… doar mă gândeam dacă fericirea mea contează pentru cineva sau trebuie mereu să fiu pe placul altora.

Poate că nu sunt singura femeie care trăiește așa. Poate că multe dintre noi ne pierdem liniștea pentru a nu supăra pe nimeni. Dar până când? Cât valorează sacrificiul nostru dacă nimeni nu-l vede?