Când casa devine străină: Mărturia unei mame din România

— Nu mai vreau să aud nicio scuză, Viorel! Am urlat atât de tare încât am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Era seara aceea de aprilie când am aflat adevărul, iar casa noastră din Bacău, pentru care muncisem ani în șir prin casele italienilor, mi s-a părut brusc străină. Viorel stătea cu ochii în podea, iar Larisa și Ioana, fetele mele, se ascundeau în camera lor, cu ușa încuiată.

Nu știu cum am ajuns aici. Am plecat din țară când Larisa avea 10 ani și Ioana abia împlinise 7. Le-am lăsat cu Viorel, promițându-le că mă voi întoarce repede, cu bani pentru haine noi, pentru excursii și, mai ales, pentru o casă fără griji. În Italia am spălat podele, am îngrijit bătrâni care mă confundau cu fiicele lor pierdute și am plâns nopți la rând în camera îngustă pe care o împărțeam cu alte două românce. Dar nu m-am plâns niciodată acasă. La telefon eram mereu zâmbitoare: „Mamă vă iubește! Curând vin cu cadouri!”

Când am revenit după opt ani, cu economii și speranțe, am găsit o familie schimbată. Viorel era distant, fetele nu mai voiau să stea la povești cu mine. M-am gândit că e doar perioada de adaptare. Dar într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui Viorel: „Mi-e dor de tine. Vii diseară?” Semnat: „Mona”. Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Cine e Mona? am întrebat direct, cu vocea tremurândă.
Viorel a tăcut. Larisa a intrat în bucătărie și a lăsat privirea în jos.
— Știați? le-am întrebat pe fete.
Ioana a izbucnit în plâns: — Mamă, noi… n-am vrut să te rănim…

Am simțit că mă prăbușesc. Toți anii aceia de sacrificiu… Pentru ce? Pentru cine? Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Pe stradă, vecina Lenuța m-a oprit:
— Mariana, ce-ai pățit? Ești albă ca varul!
— Nimic… doar oboseală.

Dar nu era oboseală. Era trădare. Era sentimentul că nu mai aparțin nicăieri. Că tot ce am construit s-a năruit într-o clipă.

În zilele următoare, Viorel a încercat să-mi explice:
— Mariana, ai fost plecată atâția ani… Eu… eram singur. Fetele aveau nevoie de tine.
— Și tu ai avut nevoie de Mona? l-am întrebat printre lacrimi.
El a dat din umeri: — Nu e așa cum crezi…

Fetele au încercat să mă apropie:
— Mamă, nu e vina ta! Noi te iubim!
Dar nu puteam să le privesc în ochi. Cum să le iert când au tăcut? Cum să mă iert pe mine că le-am lăsat?

Nopțile erau cele mai grele. Mă întrebam dacă banii trimiși lunar au putut vreodată să țină locul unei mângâieri sau al unei povești la culcare. Dacă sacrificiul meu a meritat prețul singurătății lor și al trădării lui Viorel.

Într-o dimineață, Ioana a venit la mine:
— Mamă, nu mai plânge! Hai să mergem împreună la biserică.
Am mers, dar rugăciunile mele erau goale. În fața altarului, am simțit doar furie și neputință.

Apoi au început discuțiile cu rudele:
— Ce-ai crezut, Mariana? Că bărbatul stă singur atâția ani? Că fetele nu-și fac și ele viața lor?
M-am simțit judecată de toți. Nimeni nu vedea cât am suferit acolo, printre străini.

Într-o seară, Larisa mi-a spus:
— Mamă, eu vreau să plec în Germania după facultate. Aici nu e nimic pentru mine.
Am simțit un gol imens. Oare istoria se repetă? Oare și ea va ajunge să-și lase copiii pentru un trai mai bun?

Viorel a plecat la Mona după câteva luni. Fetele au rămas cu mine, dar între noi era un zid invizibil. Încercam să reconstruiesc ceva din ruinele familiei noastre, dar fiecare gest era stângaci.

Într-o zi, Ioana mi-a adus o scrisoare:
„Mamă, îmi pare rău că nu ți-am spus nimic despre tata și Mona. Mi-a fost frică să nu te pierd de tot. Te iubesc.”
Am plâns ore întregi citind acele rânduri. Poate că nici ele nu știau cum să gestioneze durerea lor.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet am început să vorbim din nou ca o familie. Am învățat să iert, dar nu pot uita. Merg la muncă la croitorie și seara gătesc pentru fete. Uneori râdem împreună, alteori tăcem fiecare cu gândurile ei.

Mă întreb adesea: oare câte mame ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare merită sacrificiul dacă acasă nu te mai recunoaște nimeni? Voi ce ați face în locul meu?