Rana din familie: Cum am pierdut-o pe sora mea din cauza moștenirii

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — vocea Irinei a spart liniștea din sufrageria luminată slab de becul vechi, în timp ce toți oaspeții amuțiseră cu furculițele suspendate între farfurii și gură. Era ziua mamei, iar noi, familia Stoica, ne adunasem ca în fiecare an în casa copilăriei noastre din Ploiești. Dar anul acesta, ceva plutea în aer — o tensiune pe care o simțeam de luni bune, de când Irina se mutase la București și tot aducea vorba despre bani.

— Ce vrei să spui, Irina? — a întrebat tata, încercând să-și păstreze calmul, dar vocea îi tremura.

— Vreau să vindem casa asta! Am nevoie de partea mea din moștenire. Nu e corect să stau cu chirie în București când aici stă doar mama cu tata într-o casă prea mare pentru ei!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eu eram Ana, sora mai mică, rămasă acasă după ce divorțasem și nu reușisem să-mi găsesc un rost. Pentru mine, casa asta era tot ce-mi rămăsese stabil. Am privit-o pe mama, care își strângea mâinile în poală, cu ochii umezi.

— Irina, nu putem… — a început ea, dar Irina a ridicat tonul.

— Ba putem! Și trebuie! Nu e corect să mă sacrific doar eu! Vreau să-mi iau un apartament al meu. Vreau să fiu independentă!

Tata s-a ridicat brusc de la masă.

— Nu se vinde nimic cât suntem noi în viață! — a spus el răspicat, dar Irina nu s-a lăsat.

— Atunci să știți că nu mai am ce căuta aici! — a izbucnit ea și a ieșit trântind ușa.

Așa a început sfârșitul familiei noastre. Zilele următoare au fost pline de telefoane reci și mesaje tăioase. Irina insista că are dreptul la partea ei, invocând legile și dreptatea. Tata refuza să audă de vânzare. Mama plângea nopți întregi. Eu eram prinsă la mijloc — nu voiam să pierd nici casa, nici sora.

Într-o seară, după ce tata adormise pe fotoliu cu televizorul deschis, am găsit-o pe mama în bucătărie, cu ochii roșii de plâns.

— Ana, tu ce crezi că ar trebui să facem? — m-a întrebat ea încet.

— Nu știu, mamă… Dacă vindem casa, unde o să mergem? Unde o să mai fim împreună?

— Dar dacă nu vindem… o pierdem pe Irina?

Nu am avut răspuns. În acele zile am început să mă gândesc la copilăria noastră: cum alergam cu Irina prin curte, cum ne ascundeam sub masa din sufragerie când ploua afară. Cum am ajuns aici?

Irina nu a mai venit acasă. Ne-am văzut doar la avocați. Discuțiile au devenit tot mai reci, ca niște negocieri între străini. Tata s-a îmbolnăvit de inimă. Mama s-a stins la câteva luni după el. Casa a rămas goală, cu perdelele trase și miros de vechi.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Irina: „Am semnat actele. Poți păstra casa dacă vrei. Pentru mine nu mai înseamnă nimic.”

Am intrat în sufragerie și am privit masa unde totul s-a rupt. Am plâns pentru prima dată cu adevărat — nu pentru casă, ci pentru noi două. Pentru că niciun apartament din București nu putea umple golul lăsat de o familie destrămată.

Uneori mă întreb: oare merită să pierzi totul pentru niște bani? Oare casa asta chiar valorează mai mult decât dragostea dintre două surori? Voi ce ați fi făcut în locul meu?