Între două case: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa, între două case, două lumi, două femei care trag de mine în direcții opuse! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de tocul ușii din bucătărie. Ilinca, soția mea, s-a oprit din spălatul vaselor și m-a privit cu ochii mari, umezi.

— Știu, Vlad… Știu că e greu. Dar mama nu va renunța niciodată. Pentru ea, dacă nu ne mutăm la ea, e ca și cum am trăda-o. Și tu știi cât ține la noi…

Am oftat adânc. Era a nu știu câta oară când aveam această discuție. Soacra mea, doamna Mariana, era o femeie puternică, obișnuită să controleze totul. De când murise socrul meu, ne chema aproape zilnic la ea, sub pretextul că are nevoie de ajutor sau companie. Dar adevărul era altul: voia să ne mutăm cu totul în casa ei mare din centrul orașului. Spunea mereu că „nu e normal ca fata ei să stea într-o dărăpănătură la marginea orașului”, referindu-se la casa părintească pe care o moștenisem după moartea tatălui meu.

Casa aceea… era tot ce-mi rămăsese din copilărie. Fiecare colț păstra amintiri: mirosul de cozonac al mamei, râsul tatălui în serile de iarnă, plânsul meu ascuns după prima dragoste pierdută. Nu puteam să renunț la ea. Dar nici nu puteam să-mi văd soția sfâșiată între mine și mama ei.

— Vlad, nu putem continua așa la nesfârșit. Copiii simt tensiunea dintre noi. Maria a început să mă întrebe de ce bunica e mereu supărată pe tine… Ce să-i spun? Că nu vrei să ne mutăm la ea?

M-am așezat pe scaun și mi-am îngropat fața în palme. Simțeam că mă sufoc. De câteva luni, Mariana făcea presiuni tot mai mari: ba venea neanunțată cu sacoșe de mâncare și începea să facă ordine prin casă, ba îi spunea Ilincăi că „nu e viață aici, la periferie”, ba mă lua pe mine la rost că nu mă gândesc la viitorul copiilor.

Într-o duminică, după ce am refuzat din nou invitația ei de a rămâne peste noapte la ea, a izbucnit:

— Vlad, nu ți-e rușine? Casa asta a ta stă să cadă! Ce fel de bărbat ești dacă nu-ți poți duce familia într-un loc decent?

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene.

— Doamnă Mariana, cu tot respectul… Casa asta e moștenirea mea! Aici am crescut, aici vreau să crească și copiii mei!

— Moștenire? O ruină! Dacă ai fi avut puțin respect pentru Ilinca și copii, ai fi acceptat demult să vă mutați la mine! Dar tu… tu ești încăpățânat ca tată-tău!

Acele cuvinte au durut mai tare decât orice palmă. Tata fusese un om simplu, dar demn. Îl iubeam și îl respectam enorm. Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și lacrimi ascunse.

Zilele au trecut greu. Ilinca se răcea tot mai mult față de mine. Copiii erau tot mai agitați. Eu mă simțeam prins ca într-o menghină: dacă cedam presiunii soacrei, îmi pierdeam rădăcinile; dacă rămâneam pe poziții, riscam să-mi distrug familia.

Într-o noapte, am visat-o pe mama. Stătea în pragul casei vechi și mă privea trist:

— Vlad, nu lăsa casa goală… Nu lăsa amintirile să moară…

M-am trezit plângând. Am știut atunci că trebuie să iau o decizie.

A doua zi dimineață, am chemat-o pe Ilinca la o cafea în grădină.

— Ilinca, te rog… Hai să vorbim deschis. Eu nu pot renunța la casa asta. Dar nici nu vreau să te pierd pe tine sau pe copii. Ce putem face?

Ea a tăcut mult timp, privind trandafirii plantați de mama mea.

— Vlad… Poate că ar trebui să încercăm să renovăm casa asta. S-o facem mai primitoare pentru toți. S-o aducem la standardele pe care le vrea mama… Poate atunci va înțelege că aici e locul nostru.

Am simțit o rază de speranță. Am început împreună renovările: am zugrăvit pereții, am schimbat acoperișul, am pus termopane. Copiii ne ajutau cum puteau. Era greu — banii erau puțini, certurile dese, oboseala cronică.

Mariana venea zilnic să inspecteze lucrările și găsea mereu ceva de criticat:

— Asta nu e culoare pentru sufragerie! Cine pune gresie așa ieftină?

Dar noi mergeam înainte.

Într-o seară ploioasă de toamnă, după luni de muncă și sacrificii, am terminat totul. Casa strălucea ca niciodată. Am invitat-o pe Mariana la cină.

A intrat suspicioasă, dar când a văzut rezultatul a rămas fără cuvinte. Copiii au alergat spre ea:

— Bunico, îți place noua noastră casă?

Ea s-a uitat lung la mine și la Ilinca. Pentru prima dată după mult timp, am văzut lacrimi în ochii ei.

— Poate că… poate că aici e locul vostru… Poate că eu trebuie să învăț să vă las să fiți fericiți unde simțiți voi…

Am simțit cum o povară imensă mi se ridică de pe umeri.

Au trecut ani de atunci. Casa părintească e acum plină de viață și râsete. Mariana vine des în vizită și chiar a început să planteze flori în grădină alături de copii.

Dar uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru a împăca trecutul cu viitorul? Și merită oare să lupți pentru rădăcini atunci când dragostea riscă să se piardă printre compromisuri?