Rochia mea de bal și lacrimile din oglindă

— Ioana, vino să te vedem! strigă mama din sufragerie, vocea ei răsunând ca un clopoțel spart în liniștea casei. Mă uitam în oglinda de pe hol, încercând să-mi potrivesc bretonul rebel și să-mi netezesc rochia roz pal, pe care o cususem împreună cu bunica. Era prima mea rochie de bal, și, deși nu era perfectă, pentru mine era cea mai frumoasă din lume.

Inima îmi bătea nebunește când am pășit în sufragerie. Tata stătea cu telecomanda în mână, iar mama își aprindea o țigară, privindu-mă cu ochii ei critici. „Ia uite-o pe domnișoara! Ce-i cu rochia aia? Parcă ești o bomboană ambulantă!” a râs tata, iar mama a dat ochii peste cap: „Ioana, serios, nu puteai să-ți alegi ceva mai… normal? Parcă ești dintr-un film prost.”

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și ochii mi se umplu de lacrimi. Am încercat să zâmbesc, să par că nu mă doare, dar vocea mi-a tremurat: „Mie îmi place… Am muncit mult la ea.”

„Da, se vede că ai muncit. Dar nu te-ai gândit că o să râdă copiii de tine?” a continuat mama, trăgând din țigară cu un aer plictisit. Tata a râs și el: „Lasă, poate câștigi premiul pentru cea mai caraghioasă rochie!”

M-am retras încet spre camera mea, simțind cum fiecare pas mă apasă mai tare. Am închis ușa și m-am prăbușit pe pat, strângând rochia la piept. Nu era doar o bucată de material — era visul meu, speranța mea că voi fi văzută altfel măcar o dată.

Telefonul a vibrat pe noptieră. Era un mesaj de la Ana-Maria: „Ioana, vii la bal? Abia aștept să văd ce porți!” Am ezitat să răspund. Dacă și ceilalți vor râde? Dacă mama are dreptate?

Bunica a bătut ușor la ușă. „Ioana, pot să intru?” Am dat din cap, ștergându-mi lacrimile. S-a așezat lângă mine și mi-a mângâiat părul. „Nu-i asculta, draga mea. Rochia asta e minunată pentru că e făcută cu sufletul tău. Să nu lași pe nimeni să-ți spună cine ești.”

Am oftat adânc. „Dar dacă au dreptate? Dacă toți vor râde?”

Bunica mi-a luat fața între palme: „Ioana, oamenii râd când nu înțeleg. Dar tu ai curajul să fii tu însăți. Asta contează.”

Am stat mult pe gânduri înainte să mă ridic și să mă uit din nou în oglindă. Ochii mei erau roșii, dar în privirea mea se vedea o scânteie nouă. Poate că nu eram ca ceilalți copii — poate că nici nu trebuia să fiu.

La bal, sala era plină de lumini colorate și râsete. Ana-Maria m-a întâmpinat cu un zâmbet larg: „Ce superbă ești! Ai făcut-o tu?” Am dat timid din cap. „E minunată! Ești ca o prințesă adevărată!”

Dar nu toți au gândit la fel. Câțiva băieți au început să chicotească: „Uite-o pe Ioana-bomboana!” Am simțit cum inima mi se strânge din nou, dar Ana-Maria mi-a luat mâna: „Nu-i băga în seamă. Sunt geloși că nu au curajul tău.”

Am dansat împreună, am râs și am uitat pentru câteva clipe de tot ce spusese mama. Dar când am ajuns acasă, tata m-a întrebat ironic: „Ei, ai câștigat ceva? Sau doar ai făcut spectacol?”

Am vrut să-i spun cât de tare m-a durut totul, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. M-am dus direct în cameră și am plâns până târziu în noapte.

A doua zi la școală, câteva fete au venit la mine: „Ioana, chiar ai avut curaj! Rochia ta era altfel decât toate celelalte. Ne-ai inspirat.” Pentru prima dată am simțit că poate nu e greșit să fii diferit.

Dar acasă era mereu greu. Mama continua să facă glume pe seama mea la masă: „Sper că data viitoare mă întrebi înainte ce porți.” Tata dădea din cap și râdea.

Într-o seară, când bunica era la noi, am izbucnit: „De ce nu puteți fi mândri de mine? De ce trebuie mereu să râdeți?” Mama s-a uitat la mine surprinsă: „Ioana, glumeam! Nu trebuie să fii așa sensibilă.”

„Dar doare…” am șoptit eu.

Bunica a intervenit: „Poate ar trebui să ascultați mai mult ce simte copilul vostru.”

A fost pentru prima dată când părinții mei au tăcut rușinați.

Acum, după luni de zile, încă mă uit uneori la rochia aceea roz pal și mă întreb dacă vreodată voi putea purta ceva fără teamă. Dar știu că nu sunt singură — sunt mulți copii ca mine care ar vrea doar să fie acceptați așa cum sunt.

Oare cât de greu poate fi pentru un părinte să-și susțină copilul? Oare câte vise se frâng dintr-o simplă glumă spusă prea ușor?