„Niciodată nu mi-am imaginat că fiul meu se va schimba atât de mult. Nora mea mă tratează ca pe un străin: Nici măcar nu pot să întreb cum sunt”

Erau șapte ani de când fiul Liei, Andrei, se căsătorise cu Ioana. Inițial, totul părea perfect. Andrei, care fusese întotdeauna un fiu blând și atent, se îndrăgostise profund de Ioana, o femeie fermecătoare și aparent cu inima pe mână. Lia își amintea strălucirea din ochii lui Andrei în ziua nunții și cât de plină de speranță fusese în privința viitorului lor împreună.

Cu toate acestea, pe măsură ce anii treceau, Lia observa o schimbare în relația lor, în special în modul în care Ioana o trata. Totul a început subtil – apeluri pierdute care nu erau returnate, invitații care se pierdeau în poștă, sărbători în care Andrei și Ioana erau mereu prea ocupați pentru a veni în vizită. Lia încerca să rămână pozitivă, atribuind schimbarea vieții aglomerate a cuplului. Andrei devenise un arhitect de succes, iar Ioana avansa în carieră la o firmă de marketing prestigioasă.

Încercările Liei de a menține o relație cu ei deveneau din ce în ce mai unilaterale. Ea conducea două ore până la casa lor modernă din oraș, de obicei fără să anunțe, pentru că apelurile ei rămâneau fără răspuns. Fiecare vizită o lăsa mai descurajată. Ioana o întâmpina cu un zâmbet forțat, apoi găsea rapid o scuză pentru a dispărea, adesea pretinzând o urgență la serviciu. Andrei, care obișnuia să discute ore în șir cu Lia, părea acum distras, răspunsurile lui erau scurte și atenția lui era în altă parte.

Casa era impecabilă, în contrast puternic cu casa caldă și plină de viață în care Andrei crescuse. Lia încerca să aducă căldură cu ea, coacând prăjiturile preferate ale lui Andrei sau aducând albume de familie, sperând să inițieze o conversație despre vremurile vechi. Dar aceste eforturi erau întâmpinate cu indiferență politicoasă din partea Ioanei și, dureros, și din partea lui Andrei.

Într-un decembrie deosebit de friguros, Lia a decis să încerce încă o dată. A sosit cu un brad de Crăciun, sperând să-i surprindă și poate să trezească puțin spiritul sărbătorilor. Dar când a sunat la sonerie, încărcată cu cadouri și un brad, nu Andrei a răspuns, ci Ioana. Expresia ei nu era una de bun venit, ci de enervare.

„Serios, Lia? Avem deja un brad,” a spus Ioana, arătând spre un brad stilizat în colț, cu lumini perfect simetrice și lipsit de ornamentele făcute manual pe care Lia le prețuia.

„Am crezut că…” vocea Liei a pălit, bucuria sezonului stingându-se în ochii ei.

Ioana a oftat, nerăbdarea ei abia mascată. „Uite, Lia, Andrei e foarte ocupat. Și, sincer, e destul de obositor să avem parte de aceste vizite surpriză. Poate suni data viitoare? De fapt, mai bine trimite un mesaj. Asta e mai bine.”

Cuvintele au rănit, iar ușa s-a închis înainte ca Lia să poată răspunde. Stând acolo, pe veranda rece, realizarea a lovit-o puternic. Fiul ei se schimbase, sau poate că nu se schimbase, și doar situația dezvăluia adevăruri prea dureroase pentru a fi recunoscute. Drumul spre casă a fost unul neclar, luminile festive ale orașului batjocorind-o cu veselia lor.

Lia nu a încetat niciodată să-și iubească fiul, dar a acceptat că locul ei în viața lui nu mai era ce fusese odată. Apelurile au devenit mai rare, iar vizitele au încetat cu totul. Ea a continuat să trimită cărți poștale de ziua de naștere și sărbători, fiecare fiind un testament tăcut al iubirii neclintite a unei mame, fără răspuns, dar neînfrântă.