Casa copilăriei mele a devenit o garsonieră cu chirie: povestea unei surori rănite

— Nu pot să cred, Vlad! Cum să-mi ceri chirie pentru casa asta? E și casa mea!
Vocea mi-a tremurat, iar mâinile mi s-au încleștat pe marginea mesei din bucătăria unde mama făcea cândva plăcinte cu mere. Vlad stătea în picioare, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un străin care tocmai îi invadase teritoriul.

— Irina, nu e vorba de asta. Știi bine că am cheltuieli, că trebuie să plătesc impozite, să repar acoperișul… Nu mai suntem copii. Trebuie să fim responsabili.

Am simțit cum mă sufoc. Mi-am amintit de serile când ne ascundeam sub masă, râzând până ne durea burta, de mirosul de lemn ars iarna și de glasul mamei care ne chema la masă. Cum putea Vlad să uite toate astea? Cum putea să transforme locul nostru sfânt într-o sursă de venit?

După ce au murit părinții, Vlad a fost cel care s-a ocupat de acte. Eu eram încă la București, încercând să-mi găsesc un rost după divorț. Când m-am întors acasă, casa era deja pe numele lui. Nu m-am gândit niciodată că va conta. Eram frați, nu?

— Vlad, eu nu am unde să mă duc. Știi bine că salariul meu de educatoare abia îmi ajunge pentru mâncare. Dacă mă dai afară sau mă pui să plătesc chirie, ce fac?

A oftat și s-a uitat pe fereastră, evitându-mi privirea.

— Irina, nu vreau să te dau afară. Dar nu pot să port singur toate responsabilitățile. Dacă vrei să stai aici, trebuie să contribui.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe verandă. Scările scârțâiau sub pașii mei, exact ca atunci când mă furișam noaptea la bucătărie după dulceață. M-am așezat pe banca veche și am început să plâng. Nu pentru bani, ci pentru că simțeam că pierd tot ce mai aveam: legătura cu fratele meu și cu trecutul.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu el. Sora lui Vlad, Adina, a venit într-o seară la mine.

— Irina, nu-l judeca prea aspru pe Vlad. Știi că are probleme cu banii. Firma lui abia mai merge. Și soția lui îl bate la cap cu ratele la bancă.

— Dar Adina, casa asta nu e doar a lui! E și a mea! Am crescut aici împreună!

— Știu… dar actele sunt pe numele lui. Și tu ai plecat la București când era greu aici.

M-am simțit trădată din nou. Ca și cum absența mea de câțiva ani anula tot ce trăisem împreună.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad în grădină, udând florile mamei.

— Ți-ai amintit că mama iubea crinii? am întrebat încet.

A zâmbit amar.

— Da… Dar nu pot trăi doar din amintiri, Irina. Trebuie să mergem mai departe.

— Și eu? Unde merg eu mai departe?

A tăcut. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Am început să caut chirii prin oraș. Totul era prea scump sau prea departe de școală. Într-o zi, o colegă m-a întrebat:

— Irina, ce ai pățit? Pari abătută.

I-am povestit totul printre lacrimi. Mi-a spus că și ea a trecut prin ceva asemănător: „Când e vorba de moșteniri, oamenii se schimbă. Chiar și frații.”

Într-o duminică dimineață, am găsit pe masă o scrisoare de la Vlad:

„Irina,
Știu că te doare ce se întâmplă. Nici mie nu-mi e ușor. Dar nu pot să port singur totul. Dacă vrei să rămâi aici, trebuie să plătești 500 de lei pe lună. Dacă nu poți, te ajut să-ți găsești altceva.”

M-am uitat în jur: pereții galbeni, masa cu urme de cuțit de la tata, perdeaua cusută de mama… Totul părea străin dintr-odată.

Am decis să plec. Am împachetat câteva haine și poza cu părinții mei tineri, zâmbind în fața casei. Am lăsat cheia pe masă și am ieșit fără să mă uit înapoi.

Am stat o vreme la o prietenă din oraș. În fiecare seară visam casa copilăriei mele: scârțâitul scărilor, mirosul de cozonac, râsul lui Vlad când era mic…

După câteva luni, Vlad m-a sunat:

— Irina… Poate am greșit. Poate am fost prea dur… Dar nu știu cum altfel să fac față vieții asteia.

L-am ascultat în tăcere. Nu mai aveam puterea să-i răspund cu reproșuri.

Acum locuiesc într-o garsonieră mică, aproape de școală. Casa copilăriei mele e doar o poveste pe care o spun copiilor la culcare: despre o fată care avea un frate și o casă plină de iubire.

Uneori mă întreb: Cât valorează un acasă? E doar un loc sau e suma tuturor amintirilor noastre? Și dacă pierdem acel loc, ne pierdem și pe noi?