„Mi-ai dat parcela sterpă. Nimic nu crește aici,” s-a plâns sora mea

Când mama noastră a decedat primăvara trecută, sora mea Andreea și cu mine am fost lăsate să ne ocupăm de lucrurile ei și de câteva moșteniri. Printre acestea se număra o mică parcelă în grădina comunitară locală, un loc unde își petrecuse multe ore din pensionare îngrijind cu aceeași pasiune roșiile și lalelele. Testamentul era clar: parcela urma să fie împărțită în mod egal între Andreea și mine.

Îmi amintesc ziua când am vizitat grădina pentru prima dată după decesul ei. Aerul era încărcat cu parfumul trandafirilor înfloriți și al pământului proaspăt – un contrast puternic față de tristețea grea care plutea între noi. Amândouă am fost atrase de grădină pentru consolare, dar și pentru că era una dintre ultimele legături tangibile cu mama noastră.

Grădina comunitară era împărțită în mai multe parcele, iar a noastră era la capătul îndepărtat, mărginită de un gard înalt și o gard viu neglijată. Era evident de la început că parcela fusese neglijată în timpul bolii mamei noastre. Solul era uscat și grunjos, buruienile acoperiseră locul unde odinioară prosperaseră legumele și florile.

Andreea, întotdeauna mai practică, a aruncat o privire asupra parcelei și a declarat-o un dezastru. „Mi-ai dat parcela sterpă, Violeta. Nimic nu crește aici,” a spus ea, cu un amestec de furie și dezamăgire în voce. Eram confuză; parcela era menită să fie împărțită, totuși cumva, ea ajunsese la concluzia că o păcălise să accepte jumătatea mai rea.

„Nu ți-am dat nimic,” am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea calmă. „Este a noastră. A amândurora. Putem să lucrăm împreună la ea, să o readucem la viață.”

Dar Andreea era hotărâtă. Văzuse o altă parcelă, la câteva rânduri mai jos, luxuriantă și vibrantă, clar îngrijită de cineva cu un deget mai verde decât al nostru. „Să facem schimb cu Andrei. Oricum nu-i pasă prea mult de grădinărit, s-ar putea să nici nu observe.”

Am fost luată prin surprindere de sugestia ei. Andrei, un văr îndepărtat care avea de asemenea o parcelă în grădină, era cunoscut pentru atitudinea sa relaxată, dar schimbul de parcele fără o discuție părea neetic, dacă nu chiar înșelător. „Nu putem doar să facem schimb de parcele, Andreea. Nu este corect. Și nu asta ar fi vrut mama.”

Această neînțelegere a redeschis răni vechi, care nu se vindecaseră niciodată complet. Andreea simțise întotdeauna că mama noastră mă favoriza, iar acum această parcelă de pământ devenise un simbol al nemulțumirilor ei continue.

Pe măsură ce primăvara se transforma în vară, argumentul creștea la fel de încăpățânat ca buruienile din parcela noastră. Îmi petreceam zilele încercând să revigorez grădina singură, întorcând solul, plantând semințe noi și udând cu diligență. Andreea venea ocazional, dar doar pentru a-și reitera nemulțumirea și pentru a-și reînnoi acuzațiile.

Într-o seară, în timp ce udam roșiile ofilite, Andreea a sosit fără să anunțe. „Am vorbit cu Andrei. A fost de acord să facem schimb,” a declarat ea triumfător. Inima mi s-a strâns. Nu numai că mersese pe la spatele meu, dar l-a și atras pe Andrei în disputa noastră.

Schimbul a fost făcut. Andreea a preluat parcela luxuriantă a lui Andrei, iar el, cu o oarecare amuzament, a fost de acord să preia a noastră. Am continuat să îngrijesc terenul acum de două ori mai neglijat, simțindu-mă trădată și singură.

Pe măsură ce anotimpurile se schimbau, la fel se întâmpla și cu grădina. Parcela nouă a Andreei înflorise sub îngrijirea ei atentă, în timp ce a mea rămânea încăpățânat de sterpă. Florile refuzau să înflorească, legumele abia răsăreau, iar solul părea să devină mai pietros cu fiecare zi care trecea.

Grădina, odinioară un loc de refugiu și amintire, se transformase într-un câmp de luptă, un memento constant al rupturii dintre noi. Moștenirea mamei noastre, menită să ne unească, ne-a desparțit în schimb. Stând în lumina care se stingea, privind peste pământul pustiu, nu puteam să nu mă întreb dacă ceva va mai crește vreodată aici din nou – nu doar plante, ci și legăturile dintre mine și sora mea.