Casa copilăriei mele a devenit o garsonieră cu chirie: Povestea unei surori rătăcite

— Nu pot să cred, Sorin! Tu chiar vrei să-mi ceri chirie pentru casa asta? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei unde mama făcea odată plăcinte cu brânză.

Sorin stătea rezemat de tocul ușii, cu brațele încrucișate și privirea rece. — Nu e vorba de ce vreau eu, Livia. E vorba de ce trebuie. Am nevoie de bani, și casa asta… nu mai e doar un loc de amintiri. E o proprietate.

Am simțit cum mă sufoc. Pereții aceia galbeni, tapetul scorojit, mirosul de cafea arsă — totul era impregnat cu trecutul nostru. Aici am plâns când am luat prima notă mică la școală. Aici tata citea ziarul la masă, iar mama mă certa că nu-mi fac patul. Cum putea să-mi ceară bani pentru fiecare noapte petrecută sub acoperișul copilăriei mele?

— Dar tu ai promis… după înmormântare ai zis că pot sta aici cât vreau! am șoptit, aproape implorând.

Sorin a oftat, evitându-mi privirea. — Livia, lucrurile s-au schimbat. Am rate la bancă, copiii cresc, Andreea vrea să ne mutăm la oraș… Nu pot să țin casa asta doar pentru amintiri.

M-am prăbușit pe scaunul vechi, același pe care mama îl repara mereu cu sfoară și cui. Îmi venea să urlu. Să-l întreb cum poate să fie atât de rece, atât de străin. Dar știam răspunsul: viața ne schimbase pe amândoi. El alesese să plece la București, să facă bani, să-și construiască o familie „modernă”. Eu rămăsesem aici, la țară, cu visele mele mici și cu dorul de părinți.

— Și dacă nu pot plăti? am întrebat încet.

— Atunci va trebui să găsești altceva… sau să vindem casa și împărțim banii. Nu mai merge altfel.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe verandă. Aerul rece de aprilie m-a izbit în față. M-am uitat la cireșul din curte — încă înflorit, ca-n copilărie — și m-am simțit mai singură ca niciodată.

În seara aceea am dormit prost. M-am răsucit pe salteaua veche, ascultând scârțâitul scărilor și vântul care bătea în geamuri. M-am gândit la mama: „Livia, casa asta e sufletul nostru”, îmi spunea mereu. Dar sufletul nostru era acum de vânzare sau de închiriat?

A doua zi am încercat să vorbesc cu vecina, tanti Viorica. — Draga mea, știu că-i greu… dar așa-s vremurile. Fiecare trage pentru el, mi-a spus ea, dând din cap cu milă.

Am mers la primărie să întreb dacă pot primi ajutor social sau măcar un loc de muncă mai bun decât cele două ore pe zi la magazinul din sat. Secretara m-a privit peste ochelari: — Nu sunt posturi libere, domnișoară. Poate la toamnă…

Seara m-am întâlnit cu prietena mea din liceu, Ioana. — Livia, nu te mai consuma! Dacă Sorin nu te vrea aici fără bani, du-te la oraș! Găsești tu ceva! Dar eu nu voiam orașul lor agitat, blocurile lor reci. Eu voiam casa mea — sau ce mai rămăsese din ea.

Au trecut săptămâni. Sorin mi-a trimis un mesaj sec: „Livia, ai decis ce faci? Trebuie să știu până la sfârșitul lunii.”

Am început să strâng lucruri în cutii: poze vechi cu părinții, rochia de la balul bobocilor, jucăriile mele preferate din copilărie. Fiecare obiect era o rană deschisă.

Într-o duminică dimineață m-am dus la cimitir. Am stat lângă mormântul părinților și am plâns ca atunci când eram mică și mă loveam la genunchi.

— Mamă… tată… ce-ați face voi? Cum ați putea lăsa casa asta să devină doar o sursă de bani?

Nu mi-au răspuns decât păsările din copaci și vântul printre cruci.

Când m-am întors acasă, Sorin era pe verandă cu Andreea și copiii lor. Râdeau zgomotos, ca niște turiști într-un loc străin.

— Livia, trebuie să vorbim serios! a spus Andreea, privind spre mine cu răceală. Nu e corect ca Sorin să suporte toate cheltuielile pentru tine!

— Nu vreau nimic de pomană! am izbucnit. Dar nici nu pot plăti chirie ca un străin! Asta e casa părinților mei!

Sorin a ridicat din umeri: — Atunci vinde-o! Sau pleacă! Eu nu mai pot…

Am simțit că tot ce aveam se prăbușește. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Acum stau într-o garsonieră mică din orașul vecin. Lucrez la supermarket și mă întorc uneori în sat doar ca vizitator. Casa copilăriei mele are alți chiriași acum — niște necunoscuți care nu știu nimic despre plânsul meu pe scări sau despre mirosul plăcintelor mamei.

Uneori mă întreb: oare familia e doar sânge? Sau e și loialitate? Ce faci când „acasă” devine doar o adresă pe o factură?

Poate că nu sunt singura care a pierdut totul pentru că cineva drag a ales banii în locul amintirilor… Voi ce ați fi făcut în locul meu?