„Când fiica ei a venit în vizită: Durerea neglijării vârstnicilor în spitale”

Era o dimineață agitată tipică în spital când Ecaterina a fost adusă în secția mea. La 78 de ani, era vioaie pentru vârsta ei, ochii ei strălucind cu o lumină șugubeață care contrazicea anii ei. Actele ei de internare nu arătau nimic grav — o căzătură minoră, câteva vânătăi și o perioadă obligatorie de observație datorită vârstei ei. M-am prezentat, și am legat imediat o relație bună.

Ecaterina era o povestitoare, iar poveștile ei de viață erau presărate cu umor și înțelepciune. Vorbea cu drag de grădina ei, de soțul ei decedat, Ion, și de diversele lor aventuri prin țară în tinerețea lor. Totuși, de câte ori conversația se îndrepta către familie, în special către fiica ei, spiritul ei părea să se stingă puțin, zâmbetele ei devenind forțate.

Pe măsură ce zilele treceau, Ecaterina devenea favorita personalului pentru natura ei ușor de abordat. Totuși, nu veneau vizitatori. Nici flori, nici felicitări nu împodobeau noptiera ei. Mi se părea ciudat, având în vedere cât de afectuoasă și sociabilă părea.

Într-o dimineață, la aproximativ o săptămână după internare, a sosit o tânără îmbrăcată într-un costum elegant de afaceri. Tocurile ei ascuțite clicăiau autoritar pe linoleum pe măsură ce se apropia de postul asistentelor. „Sunt Camelia, fiica Ecaterinei. Cum se simte?” Tonul ei era prompt, grija părând mai mult obligatorie decât sinceră.

Am condus-o în camera Ecaterinei, curioasă de interacțiunea care urma să se desfășoare. Când am intrat, fața Ecaterinei s-a luminat cu o bucurie dureros de pură. „Camelia, draga mea!” a exclamat ea.

Camelia a oferit un zâmbet crisp, ochii ei scanând camera ca și cum ar evalua calitatea acesteia. „Bună, mamă. Cum te simți?” a întrebat ea, stând rigidă lângă ușă.

Conversația care a urmat a fost tensionată. Ecaterina încerca să recupereze zilele pierdute, vărsând întrebări și anecdote, încercând să umple golul. Camelia, însă, era distantă, răspunsurile ei scurte și atenția împărțită între telefonul ei și ceas.

După doar cincisprezece minute, Camelia s-a ridicat. „Trebuie să plec, mamă. Munca,” a spus ea, vocea ei lipsită de regret. Fața Ecaterinei s-a lăsat, un „Oh” slab scăpându-i printre buze în timp ce încerca să-și mascheze dezamăgirea cu un zâmbet tremurător.

„Vei veni din nou?” a întrebat Ecaterina, cu o notă de speranță în voce.

„Vedem. Sunt foarte ocupată în aceste zile,” a răspuns Camelia, tonul ei nehotărât. S-a aplecat, i-a dat Ecaterinei un sărut superficial pe obraz și a plecat.

Camera părea mai rece în absența ei. Ecaterina a privit ușa mult timp, apoi s-a întors către mine, zâmbind trist și cu ochii umezi. „E greu, Zoia,” a șoptit ea. „Să-ți vezi propriul copil îndepărtându-se de tine, devenind un străin.”

În săptămânile următoare, spiritul Ecaterinei părea să se prăbușească. Râsul devenea mai rar, poveștile ei mai scurte. Lumina din ochii ei se estompa, și vorbea mai puțin despre grădină și aventuri, și mai mult despre temerile și singurătatea ei.

Ecaterina nu a mai primit alte vizite de la Camelia, nici de la altcineva. Când a venit timpul să fie externată, am ajutat-o să urce într-un taxi, mulțumirea ei tăcută „mulțumesc” îmi frângea inima.

Pe măsură ce priveam taxiul îndepărtându-se, nu puteam să nu mă gândesc la nenumărații vârstnici ca Ecaterina, ale căror spirite erau frânte nu de fragilitatea corpurilor lor, ci de neglijarea celor dragi.