Mama mea are șaptezeci și trei de ani, locuiește la doar patruzeci de kilometri distanță, și tot nu reușesc să-mi găsesc timp să o vizitez

În inima Ardealului, unde câmpiile se întind ca un quilt colorat și cerul se întâlnește cu pământul la un orizont îndepărtat, mama mea, Rodica, trăiește într-o casă mică și primitoare care a văzut zile mai bune. La șaptezeci și trei de ani, se mișcă puțin mai încet acum, mâinile ei purtând mărturia decadelor de muncă asiduă, dragoste și tipul de reziliență pe care doar viața ți-l poate învăța.

Eu sunt Vlad, singurul ei fiu, locuind la doar patruzeci de kilometri distanță, în orașul agitat care nu doarme niciodată. Viața mea este un vârtej de întâlniri, termene limită și proiecte nesfârșite. Lucrez la o firmă de marketing de top, un loc de muncă care îmi cere nu doar timpul, ci și sufletul. Sunt mereu pe drum, călătorind de la un oraș la altul, urmărind următorul cont mare, următorul succes. Timpul, se pare, este un lux pe care nu mi-l pot permite.

Ultima dată când am văzut-o pe mama a fost acum trei luni. Mi-a întins o pungă cu prăjituri făcute în casă în timp ce plecam, ochii ei blânzi cu tipul acela de dragoste pe care cuvintele nu-l pot exprima. „Poate nu arată prea sofisticat, dar sunt făcute cu dragoste. Ia-le, te rog,” a spus ea, vocea ei având o scuză tăcută, ca și cum ar fi trebuit să-și justifice simplitatea darului ei. Le-am luat, am mormăit un mulțumesc grăbit și am plecat. Prăjiturile au stat pe scaunul pasagerului, o mustrare tăcută, în timp ce mă grăbeam înapoi la viața mea, responsabilitățile mele, urmărirea nesfârșită pentru ceva ce părea întotdeauna doar puțin dincolo de îndemână.

Rodica sună uneori, vocea ei întotdeauna veselă, mereu interesată de viața mea, lumea mea. Nu se plânge niciodată, nu întreabă de ce nu reușesc să găsesc timp să o vizitez. În schimb, vorbește despre grădina ei, noua rețetă pe care a încercat-o, sau cum bătrânul stejar din curtea din spate trebuie în sfârșit tăiat. Ascult, pe jumătate distras, promițând mereu că voi veni în curând să o vizitez, știind chiar și în timp ce spun asta că este o promisiune pe care nu o voi respecta.

Adevărul este că aș putea să-mi fac timp. Patruzeci de kilometri nu sunt mult. Nu este vorba despre distanță; este vorba despre ceea ce mi-am permis să devină prioritățile mele. Munca, succesul, urmărirea neîncetată a ceva mai mult. Mi-am convins singur că acestea sunt lucrurile care contează, că acestea sunt lucrurile care mă definesc. Dar în momentele liniștite, în tăcerea nopții când lumea încetinește, sunt bântuit de realizarea că pierd ceva de neînlocuit.

Ultimul apel a venit într-o marți. Ioana, o prietenă de familie, vocea ei tremurândă, mi-a spus că Rodica a suferit un accident vascular cerebral. Lumea s-a oprit. Brusc, nimic altceva nu mai conta. Am condus acei patruzeci de kilometri ca și cum aș fi fost urmărit de toți demonii regretului și timpului pierdut.

Am găsit-o, zăcând în patul de spital, fața ei palidă, mâinile ei nemișcate. Medicii vorbeau despre șanse și recuperare, dar tot ce puteam vedea era distanța pe care am permis să crească între noi, măsurată nu în kilometri, ci în momente pierdute, cuvinte nespuse și tăceri neîmpărtășite.

Rodica nu a supraviețuit. A trecut în liniște într-o seară răcoroasă de toamnă, cu mine ținându-i mâna, șoptind scuze și promisiuni prea târziu pentru a fi respectate.

Acum, o vizitez la mormânt, la doar patruzeci de kilometri distanță, aducându-i flori, vorbind despre ziua mea, viața mea, regretele mele. Distanța, odată atât de ușor ignorată, a devenit un spațiu de netrecut umplut cu ecourile a ceea ce ar fi putut fi.

În cele din urmă, am învățat cea mai grea lecție dintre toate: timpul este singurul lucru pe care nu-l poți recupera niciodată, iar momentele pe care alegem să nu le împărtășim sunt cele pe care le regretăm cel mai mult.