Timp Pierdut, Lecții Învățate: Regretul unui Fiu

Cătălin a fost întotdeauna un om ambițios. De la primele sale zile de școală până la ascensiunea sa rapidă pe scara corporativă, a avut un singur focus: succesul. Mama sa, Amalia, l-a urmărit cu un amestec de mândrie și îngrijorare pe măsură ce fiul ei se transforma din băiatul lipsit de griji pe care l-a crescut într-un bărbat consumat de ambițiile sale.

Amalia locuia într-o casă pitorească, luminată de soare, la marginea orașului, zilele ei fiind pline de plăceri simple și de singurătatea ocazională care se strecura odată cu apusul soarelui. Ea înțelegea cerințele jobului lui Cătălin în oraș, întâlnirile nesfârșite și nopțile târzii. Totuși, nu putea să nu simtă o undă de tristețe de fiecare dată când mai trecea o zi fără o vizită de la fiul ei.

Cătălin, pe de altă parte, își stăpânise arta de a-și raționaliza absența. „Ea știe că sunt ocupat,” își spunea el, făcând să tacă vinovăția care îi roadea conștiința. Apelurile telefonice erau liantul lor, o modalitate pentru el de a verifica fără a trebui să se confrunte cu realitatea neglijării sale.

Într-o seară, pe măsură ce frunzele de toamnă dansau în vânt, Cătălin a sunat-o pe Amalia. Vocea ei, de obicei atât de plină de căldură, părea distantă. „Mamă, îmi pare cu adevărat rău că nu am reușit să ajung acolo. Munca a fost nebunie,” a început el, cuvintele sunând goale chiar și pentru propriile lui urechi.

Amalia a oftat, un sunet care părea să poarte greutatea singurătății ei. „Cătălin, știu că ești ocupat. Am știut întotdeauna. Dar îți amintești ce îți spuneam când erai mic? ‘Timpul nu așteaptă pe nimeni.’ Nu sunt supărată, dragul meu. Sunt doar tristă. Tristă că ai putea realiza prea târziu că există mai mult în viață decât munca.”

Cuvintele ei l-au lovit pe Cătălin ca un val rece. Le auzise înainte, dar niciodată nu rezonaseră așa cum o făceau în acel moment. Vinovăția l-a copleșit, amestecându-se cu o hotărâre nouă de a-și repara greșelile.

Totuși, viața, așa cum adesea se întâmplă, avea alte planuri. Săptămânile s-au transformat în luni, și intențiile lui Cătălin de a o vizita pe Amalia au rămas doar atât—intenții. Munca a continuat să-l consume, iar mementoul blând al mamei sale a devenit un ecou îndepărtat în spatele minții sale.

Apoi, într-o dimineață rece de iarnă, a venit apelul. Amalia trecuse în liniște în somnul de veci. Vestea l-a lovit pe Cătălin ca un tren de marfă, lăsându-l să se zbată pentru aer în mijlocul unui ocean de regret. Își pierduse șansa de a-i arăta mamei sale cât de mult îi păsa cu adevărat, de a compensa timpul pierdut.

Stând lângă mormântul ei, cu vântul rece biciuind în jurul lui, Cătălin și-a dat seama de adevărul dureros. Mama sa îi oferise cel mai mare dar dintre toate—dragostea necondiționată—și el o luase de-a gata. Cuvintele ei, „Timpul nu așteaptă pe nimeni,” îl bântuiau, o lecție învățată prea târziu.